Luceafărul iubirii

Ce blândă-i noaptea când priveşti afară
şi când te uiţi la coala de hârtie,
dacă mai ai cernelă-n călimară
să-i spui la inimă, iubitei să îi scrie.

Ţi-aduci aminte iarăşi de cămară,
să-i simţi mirosul ce pluteşte-n ea,
ca adierea vântului de-afară
ce vine iară la fereastra ta?

Şi curge noaptea fără ca s-o simţi,
cu gândul tău, la zâna din poveste,
nu poţi nici când pe tine să te minţi,
dar îţi doreşti din visul ei o veste.

Doar stelele se mai aprind la geam
şi luna fuge-aprinsă printre ele,
privesc la noaptea unde noi eram
o lumânare ce ardea-n inele.

Mi-aduc aminte-acum de trupul tău,
cum lumina când noapte-a fost mireasă,
când aşezam pe el sărutul meu
şi când în codru noaptea-ncet se lasă.

Încerc să-ţi scriu în liniştea din noapte,
dar nu mai am cerneală-n călimară,
mă las cu capu-n palme şi în coate
şi fug cu gându-n noaptea de afară.

Dar mă întorc cu ochii către pernă
şi îmi aduc aminte de frumuseţea ta
şi mă gândesc la dragostea eternă,
la chipul tău de zână ce a dormit pe ea.

M-aşez în aşternut şi o ating cu palma,
unde doar chipul tău frumos a stat pe ea
şi mă gândesc la noapte să-i pun năframa,
să fii iar lângă mine-n vis, frumoasa mea.

Se-aud copacii cum vântul îi atinge
şi luna joacă în frunzele din ei,
mi-aduc aminte petalele, cum ninge
iubirea-n mine pe care tu o vrei.

Deschid fereastra şi strig către noapte,
-ascultă tu la mine mândra mea:
cunoşti iubirea mea şi-a mele şoapte
şi ştii din cerul tău care e ea.

C-am vrut să-i scriu acuma o scrisoare
dar nu mai am cernelă-n călimara,
şi simt că sufletul din mine rău mă doare
şi-aud doar vântul cum şuieră afară.

Dar noaptea-n stele este de mătase
şi nu-mi răspunde la chemarea mea,
se-aprind în ea doar stelele frumoase
şi caut cu privirea-n dânsa steaua mea.

Privesc la camera în care ne-am iubit,
în noaptea-n care-ai fost prima mireasă,
şi când iubirea mea pe tine te-a albit
cu trandafiri pufoşi, în aşternut aleasă.

Mi-aduc aminte cum noapte-a plâns cu noi
şi-a lăcrimat cu stele în iubirea noastră,
când ne-atingeam pe trupuri, eram goi,
şi noaptea lăcrima ca o zână-albastră.

La mână m-am tăiat şi-a curs în călimară
din sângele în care iubirea ţi-am vărsat
şi-am început să-ţi scriu cu vântul de afară
scrisoare pentru tine când noaptea s-a lăsat.

Şi m-am rugat la gând s-o ducă către tine,
la geamul tău să bată cu stelele-n alai,
să o citeşti, să stii că este de la mine,
că ne-am iubit odată şi steaua mea erai.

Luceafăr blând aşa te chem în noapte,
să nu mai plângi cu lacrimi îngheţate,
citeşte-acum cum curg a mele şoapte,
ca o cunună în sfânta ta cetate.

Şi simţi cum fuge noaptea şi soarele apare,
te-ncoronez crăiasă ce vii din răsărit,
încet luna pe cer se-ascunde şi dispare,
că vine să o fure doar mândrul ei iubit.

Adorm încet şi gândul este către tine
şi nu mai simt nimic în somnul meu,
dar a plecat o noapte cu stelele divine
şi-a apărut un soare acum pe drumul tău.

Şi tu vei şti să vii pe drum la mine,
să mă cuprinzi în somnul meu adânc
pe raza de la soare ce către mine vine,
să mă săruţi, iubito, să încetez să plâng.