O să mă-ntorc în steaua mea,de sus de-acolo voi privi,
că ceru-i ochi de peruzea,și te așteaptă pe când vii.
se-aude versu-n univers și calea e frumos pavată,
e drumul care duce-acum la casa sfântă și curată.
Privesc ades din geamul meu la un castan cea obosit,
coroana lui de mare zeu, încet, încet, s-a veștejit,
și luna cade peste el cum cade noaptea peste soare,
dar umbra lui mai curge-acum să prindă stele căzătoare.
Adie vântul și se-aude cum trece lin pe la fereastră,
ca o nălucă care vine din noaptea sfântă și albastră,
dac-aș putea aș scoate gândul și ochii vântului i-aș pune,
să turbe noaptea și pământul, iubirea să îi cânte-n strune.
Să caute în chipul nopții fereastra și să bată-n ea,
acolo unde știu că este un suflet bun cu floarea sa,
căci cerul nopții o ascunde și gândul meu iar o găsește,
și-atunci o fură, și o prinde , și-i spune lin că o iubește.
Se-aude lin cum geme luna că noaptea scăpa soarele,
și-n răsărit încep să plângă, încet și lin izvoarele,
și vântul face pe nebunul când roua curge în cristale,
și se ascunde în cascade când se arată soarele.
Și gândul s-a întors la mine și am picat în al meu somn,
și-am început cu visul meu, să îl cuprind și să adorm,
că ce a fost doar visul știe și-ntreagă noapte e poveste,
căci gândul mi-a adus din zare doar un sărut ce mă iubește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu