Un fluture a poposit în palma mea pe seară,
venea din zare obosit cu vântul de afară,
m-a întrebat dacă îl laș puțin să se-odihnească,
că-i obosit și calea-i grea și vrea să se oprească.
Aripile îi tremurau acum în prag de seară,
o lacrimă avea în ochi ce îi curgea afară,
dar am văzut privirea sa și chiar era o zână,
avea ceva în ochi, o stea, sau poate chiar o lună?
Am pus-o jos și-am stat și eu și i-am vorbit duios,
avea un chip de peruzea ce lumina frumos,
și-o mângâiam cu vorba mea și o priveam mirat,
că depărtarea este grea, de unde a zburat?
Ea a venit din răsărit zburând către apus,
spre țara sfântă a zburat cu steaua ei de sus,
și-ncet mi-a spus că este tristă și nimeni n-o iubește,
și-ncet, încet a început să-mi spun-a ei poveste.
Avea un păr așa frumos cu firele de aur,
când l-am atins era pufos și-avea cununi de laur,
priveam la chipul luminat și nu-mi venea să cred,
credeam că-n vis eu am picat și-o zâna o visez.
Pe pieptul meu ea s-a lăsat și-a adormit încet,
am luat-o-ncet cu palma mea și-am strâns-o lângă piept,
și m-am lăsat purtat de val și-am adormit și eu,
când luna strălucea pe cer, ca unic mare zeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu