LACUL

  

 

  

 În răsărit se-arată lacul cu valuri line pe oglindă, 

 spre asfințit se-ascunde luna când soarele vrea să o prindă, 

 se-ascund încet stelele toate și lacul plânge după ele, 

 un răsărit apare mândru ce-alungă luna după stele. 

  

 Încep să curgă diamante pe roua florilor de nuferi, 

 pe rând se pierde în oglida comoara nopții de luceferi, 

 când lacul plânge și suspină că noaptea i-a furat oglinda, 

 atunci o lebăda se-așează pe apa lui ce-și vrea odihna. 

  

 Se-arată trestia cum curge în leagănul din răsărit, 

 din zarea soarelui răsare un chip frumos a poposit, 

 și lacul mândru se arată la lebăda ce lin plutește, 

 cu valuri line o adăpa și-n visul ei o cucerește. 

  

 O poartă lacul printre nuferi și o îmbată cu petale, 

 și valurile lin o plimbă cu stropi de apa puse-n zale, 

 frumoasă este-n apa lui când ea plutește liniștită, 

 ca o prințesa în castel ce-și doarme somnul adormită. 

  

 Lipsește doar sărutul lui ca ea din vis să se trezească, 

 și în oglinda lacului cu el acum să se iubească, 

 o plimbă lacul printre trestii ca o prințesa fermecată, 

 și o îmbată cu parfumul când vrea s-o mai sărute-o data. 

  

 Ar vrea încet să îi vorbească să-i spună lin că o iubește, 

 dar ea în ziua se ridica și apa lui o părăsește, 

 acum el plânge și suspină că lebăda la părăsit, 

 se lasă noaptea și apare luna cu stele-n asfințit. 

  

 Și iar va curge în cascade luna cu stele-n apa lui, 

 când coama nopții se arată stăpână-n apa lacului, 

 iar el se culcă și adoarme cu gândul la frumoasa sa, 

 și știe că pe cerul nopții va răsări în el o stea. 

  

 Și luna plină de aramă îl luminează în tăcere, 

 când noaptea-l prinde-n așa coamă și îi alin-ălui durere, 

 și lacul plânge iar în lacrimi în visul lui din asfințit, 

 că lebăda îi este hrană, și-n noapte este-al ei iubit.