sâmbătă, 24 noiembrie 2012

LACUL


  
 
  
 În răsărit se-arată lacul cu valuri line pe oglindă, 
 spre asfințit se-ascunde luna când soarele vrea să o prindă, 
 se-ascund încet stelele toate și lacul plânge după ele, 
 un răsărit apare mândru ce-alungă luna după stele. 
  
 Încep să curgă diamante pe roua florilor de nuferi, 
 pe rând se pierde în oglida comoara nopții de luceferi, 
 când lacul plânge și suspină că noaptea i-a furat oglinda, 
 atunci o lebăda se-așează pe apa lui ce-și vrea odihna. 
  
 Se-arată trestia cum curge în leagănul din răsărit, 
 din zarea soarelui răsare un chip frumos a poposit, 
 și lacul mândru se arată la lebăda ce lin plutește, 
 cu valuri line o adăpa și-n visul ei o cucerește. 
  
 O poartă lacul printre nuferi și o îmbată cu petale, 
 și valurile lin o plimbă cu stropi de apa puse-n zale, 
 frumoasă este-n apa lui când ea plutește liniștită, 
 ca o prințesa în castel ce-și doarme somnul adormită. 
  
 Lipsește doar sărutul lui ca ea din vis să se trezească, 
 și în oglinda lacului cu el acum să se iubească, 
 o plimbă lacul printre trestii ca o prințesa fermecată, 
 și o îmbată cu parfumul când vrea s-o mai sărute-o data. 
  
 Ar vrea încet să îi vorbească să-i spună lin că o iubește, 
 dar ea în ziua se ridica și apa lui o părăsește, 
 acum el plânge și suspină că lebăda la părăsit, 
 se lasă noaptea și apare luna cu stele-n asfințit. 
  
 Și iar va curge în cascade luna cu stele-n apa lui, 
 când coama nopții se arată stăpână-n apa lacului, 
 iar el se culcă și adoarme cu gândul la frumoasa sa, 
 și știe că pe cerul nopții va răsări în el o stea. 
  
 Și luna plină de aramă îl luminează în tăcere, 
 când noaptea-l prinde-n așa coamă și îi alin-ălui durere, 
 și lacul plânge iar în lacrimi în visul lui din asfințit, 
 că lebăda îi este hrană, și-n noapte este-al ei iubit. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu