LACRIMA MAMEI.

 
 Afară ninge liniștit și-n casă arde focul,
 o mamă rău s-a obosit și nu-și găsește locul,
 căci a crescut la sânul ei copilul ce-l iubește,
 nimic nu știe cei cu el și n-a primit o veste.
 
 Înlăcrimată la fereastră în lung și lin privește,
 ar vrea să-l mai priveasc-odată copilul ce-l iubește,
 zăpada cade lin pe gem și nimic nu mai vede,
 dar inima o-ndeamna iar să stea și să vegheze.
 
 Cu ochi-nlacrimi iese-afară și zarea o privește,
 prin noaptea rece strigă iară durerea ce-o găsește,
 singurătatea o-nconjoară în casa-nsingurata,
 durerea iară o omoară când ochii încă câtă.
 
 Căci a făcut mâncare iar ce stă acum pe masă,
 și îl așteaptă să se-ntoarca să vină iar acasă,
 e sărbătoarea de crăciun copiii iar colindă,
 la geamul mic și luminat ce dă acum în tindă.
 
 Dar ușă se deschide iar și-n fața ei apare,
 copilul ei ce la crescut c-a bradul în picioare,
 ea îl privește printre lacrimi și-n brațe îl cuprinde,
 și îl sărută și-i vorbește când mâna ei l-atinge.
 
 Copilul meu tu ai venit la mama să o vezi,
 hai vin-o că ești obosit cu mine să cinezi,
 că mama azi te-a așteptat cu masa iar gătită,
 și m-am gândit că m-ai uitat ființa mea iubită.