O noapte zbuciumată, mai plânge după soare,
că na văzut vreodată, rubine sclipitoare,
nici na văzut cum curg, izvoarele-n oglindă
nici marea în amurg, ce fuge să o prindă.
Şi cum să-nvie luna,cu-arama ei de aur,
când zodiile plâng în coarnele de taur,
şi poarta ce-o desparte, de ziuă, este-nchisă,
chiar dacă e aproape,lumina ei e stinsă.
Să nu mai plângi tu noapte, pe roibul tău călare,
că-n fuga lui străbate, câmpia arzătoare,
şi-ţi bea din stele lacul,în setea lui nebună,
chiar dacă-l cosi cu acul,pe mantia din lună.
Să nu mai plângi tu noapte cu caii tăi în spumă,
hai cheamă-ţi tu aproape,zeiţa ta să-ţi spună
că eşti aşa frumoasă cum nu s-a mai văzut,
când luna de matasă, în tine a căzut.
Tu eşti ca o fecioară în mantia de stele,
şi când apari pe seară, curgi cu arama-n ele,
şi candela se-aprinde, când cântă lumânarea,
şi ziua iar se stige când te ascultă marea.
Asculta-l tău luceafăr,cât de frumos îţi cântă,
când marea de sub nufăr,te cheamă iar la nuntă,
şi caii tăi nechează împodobiţi cu stele,
şi-n valsul lor dansează ,cu tine printre ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu