SFÂRŞIT DE APUS.

Un apus încet se-arată la o margine de viaţă
căutând s-astupe luna şi lumina de pe faţă,
chinuit în drumul său un destin vrea să ajungă
sus în cer la Dumnezeu mâna lui să o atingă.

O fiinţa rătăcită plânge-amarnic suferinţa
când apusul o pândeşte să îi spele umilinţa.
din culcuşul suferinţe-i strigă-ncet către apus
s-o mai lase, să mai vadă , stelele ce curg de sus.

Dar apusul se ridică peste ea şi o-nconjoara
se căieşte, şi se roagă când lumina-ncet coboară,
şi se-aşterne peste ea ca o pânză de iertare
strigând marea iertăciune din păcatul ce o doare.

Doar un înger mai coboară pe cărare de lumină
şi la capul ei o plânge cu atingerea divină,
şi o-mbraca în cămaşă şi încet o pregăteşte
şi-o alina cu credinţa sufletului ce-o iubeşte.

Nu e timp să mai privească soarele din cer odată
sufletul încet se duce în cetatea luminată,
şi apusul s-a sfârşit peste trupul adormit
şi-a rămas să se întoarcă în ţărână liniştit.

Ce e viaţa, ce-o trăieşte o fiinţa-n chinuri grele?
când destinul ei o prinde printre lacrimi şi durere,
şi traieste-atâta timp cât apusul nu apare
şi-n ţărâna din pământ se usucă ca o floare.