DE CE LUCEAFĂR NU MAI CÂNȚI?

 De ce luceafăr nu mai cânți pe bolta cea divină?
 când te-am furat, mai scos din minți, ascuns pe lună plină,
 și umbra ta nu o găsesc acolo unde ești,
 să o îmbrac în catifea ca zana din povești.

 Mai știi când noaptea ne spunea poveștile-adormite?
 și când cântai așa frumos din strunele sfințite,
 te ascultam ca un copil când mama lin îi cântă,
 și adormean la pieptul tău când noaptea te ascultă.

 Ai îmbătat iubirea mea și mi-ai răpit sărutul,
 nectarul zeilor ar vrea să-ți fure asfințitul,
 să le rămâi pe cerul lor o candelă-ntre stele
 să luminezi altarul sfânt ce curge printre ele.

 O lacrimă de diamant pe chipul tău apare
 cum curge luna sus pe cer și soarele în mare,
 te-aștept încet să te coborî la geamul meu în taină
 să guști din nou sărutul meu să-ți vindeci a ta rană.

 În haina sufletului meu ți-am îmbrăcat iubirea
 ca un veșmânt primit din cer, căci asta e menirea,
 să ne iubim ca două flori în razele de soare
 stropite-n aștri călători și stele ursitoare.

 Credeam în visul călător ce vine să ne-adoarmă
 când luna cade în izvor și-n noaptea ei ne cheamă,
 călătoresc ca un pribeag ce nu-și găsește locul,
 și m-antreb, unde-am greșit de mi-am pierdut norocul.