LACUL DE AUR.

Sub răchite adormite care-şi leagănă în plete
licurici ce luminează printre frunzele cochete,
curg luceferii pe apă printre trestii adormiţi
când în maluri se ascund sutele de licurici.

Nu e noapte mai frumoasă căzută cu luna-n valuri
când prin trestii se ascunde un luceafăr între maluri,
şi pe nuferi iar se lasă aur pur căzut din stele
care luminează floarea cu arama dintre ele.

Şi când vântul lin adie printre tresti-adormită
lacul cu al lui câmpie curge-n noaptea liniştită,
şi încet, încet se-arăta, ca o zână care trece
lebăda plutind agale pe oglinda lui cea rece.

Noaptea curge în mătase ca un răsărit de soare
când din valuri se arată diamante de culoare,
s-a oprit din valsul ei lebăda ce simte somnul
ca un vis ce te adoarme când i s-a băut polenul.

Totu-i vis acum în noapte chiar şi luna clipoceşte
lebăda cu visul ei printre valuri lin pluteşte,
şi se-ascunde adormită sub o sălcie pletoasă
care doarme liniştită peste maluri mătăsoasă.

CANDELA NOPTII.

De ce plângi noapte-n ochii tăi cu candela aprinsă?
tu ai uitat că sunt şi-ai mei cu lumânarea stinsă,
sau ai uitat când ai zăcut pe cer în întuneric
când clopotul iar a cântat în slujbe ca un cleric.

De ce nu poţi să înţelegi când liniştea se lasă?
că zare-aduci-un răsărit ca mire la mireasă,
şi tu nu poţi să înţelegi când candela se stinge
că-n visul tău o să veghezi o inima ce plânge.

Nu poţi să fii în viaţa mea cu luna ta aprinsă
chiar dacă curgi în răsărit lumina-ţi este stinsă,
şi diamantele din soare curg toate peste tine
şi ştiu că inima te doare că nu te culci cu mine.

Să nu mai plângi c-aşa e dat din sfânta ta cetate
unde un suflet prea curat în inimă-ţi mai bate.
şi ai luceferi ce te-aprind cu steaua ta polară
dar nu uita, că nu e vis să îl închizi afară,

Acum te las în somnul tău când roua-ncet apare
şi aurul coboară-n ea ca un sărut din soare,
dar o să fiu aici când vii cu steaua ta polară
n-o să te uit,şi-o să-ţi aprind, o candelă pe seară.

Acum mă duc să mă ascund,să mă iubesc cu tine
chiar dacă stelele mai plâng luceferii cu mine,
eu o să las un semn pe cer că tu-mi vei fi iubită
şi-aripi îţi pun pe-al tău eter cu luna adormită.

LEAGĂNUL MACILOR.

Când ispita mă încearcă printre macii înfloriţi
câmpul leagănă iubirea care ne-a făcut iubiţi,
şi ne duce cu mireasma florilor încătuşată
asezandu-ne-n fereastra cu sărutul ce ne iartă.

Se deschide larg câmpia care cântă înflorită
mâcii cu a lor mireasmă te răpeşte adormită.
şi te plimbă printre flori ca un flutur ce valsează
ameţită de culori când doar visul te visează.

Nu te las să curgi în vis când te vei iubi cu mine
vreau din soare să-ţi aduc diamantele divine,
şi pe gura ta să-ţi pun un sărut făcut din ele
şi în candelă s-adun ochii tăi căzuţi din stele.

Cine este mai frumoasă decât florile de maci?
când parfumul lor te fură pe rubine-ncetul calci,
şi când vântul te ajunge tu alergi ca o nălucă
ca să prinzi sărutul meu ce în floarea lui te culcă.

Se desprind uşor în vânt doar izvoare de petale
căutând să prindă ziua printre marea sclipitoare,
soarele cu-a lui coroană îţi pictează strălucirea
ochii tăi mi-aruncă floarea ce ne-a dat în vis iubirea.

Ce să-ţi spun iubirea mea când cuvintele-au tăcut?
ochii nopţii de cleştar peste tine au trecut,
şi-au căzut în câmpul plin printre macii adormiţi
unde noi am suspint prin săruturi fericiţi.

NIMENI NU E MAI FRUMOASĂ CA TINE.

În amurgul ce adoarme între răsărit şi-apus,
ochii tăi privesc în stele candela ce arde sus,
mai lipseşte lumânarea sufletului tău aprinsă
că să îţi găsească calea când lumina este stinsă.

Se trezeşte iar tăcerea când iubirea nu mai poate
să-ţi aducă mângâierea din frumoasa ei cetate,
când ţi-e dor să fii cu mine lasă-te în visul meu
ca un suflet ce se duce sus în cer la Dumnezeu.

Lasă-te pe gândul meu ce te fură pregătită
să te-aducă-n podul nopţii printre stele adormită,
şi acolo eu te-aştept pe un colţ de stea polară
să m-aprind cu tine-n vis ca luceafărul de seară.

Eşti frumoasă când te scaldă candelă ce e aprinsă
ca o stea ce se aprinde în năframa nopţii prinsă,
şi iubirea mea pătrunde ca un val ce lin te fură
când sărutul te atinge cu nectarul meu pe gură.

Şi când noapte se îmbată cu parfumul de iubire
lacrimile tale curg în izvor de fericire,
şi se-aştern încet pe nori ca luceferi de lumină
şi în răsărit coboară printre ruoa cea divină.

Eşti un înger ce coborî şi îmi spui că mă iubeşti
când luceferii se sting printre sferele cereşti,
şi rămâi o stea pe cer când iar noaptea va venii
şi când candela se-aprinde printre stele vom fugi.

SFÂRŞIT DE APUS.

Un apus încet se-arată la o margine de viaţă
căutând s-astupe luna şi lumina de pe faţă,
chinuit în drumul său un destin vrea să ajungă
sus în cer la Dumnezeu mâna lui să o atingă.

O fiinţa rătăcită plânge-amarnic suferinţa
când apusul o pândeşte să îi spele umilinţa.
din culcuşul suferinţe-i strigă-ncet către apus
s-o mai lase, să mai vadă , stelele ce curg de sus.

Dar apusul se ridică peste ea şi o-nconjoara
se căieşte, şi se roagă când lumina-ncet coboară,
şi se-aşterne peste ea ca o pânză de iertare
strigând marea iertăciune din păcatul ce o doare.

Doar un înger mai coboară pe cărare de lumină
şi la capul ei o plânge cu atingerea divină,
şi o-mbraca în cămaşă şi încet o pregăteşte
şi-o alina cu credinţa sufletului ce-o iubeşte.

Nu e timp să mai privească soarele din cer odată
sufletul încet se duce în cetatea luminată,
şi apusul s-a sfârşit peste trupul adormit
şi-a rămas să se întoarcă în ţărână liniştit.

Ce e viaţa, ce-o trăieşte o fiinţa-n chinuri grele?
când destinul ei o prinde printre lacrimi şi durere,
şi traieste-atâta timp cât apusul nu apare
şi-n ţărâna din pământ se usucă ca o floare.

SA NU UCIZI IUBIREA.

Să nu ucizi iubirea din mine niciodată
destinul nu te iartă când crucea lui o duci,
şi lasă gândul tău prin inimă să treacă
şi-atunci vei şti iubire tu încotro s-apuci.

E mare libertatea când poţi alege soarta
şi când sărutul vieţii te-atinge în destin,
să nu greşeşti dorinţa că nu mai găseşti alta
şi-atunci iar va seca paharul plin de vin.

Păşind încet destinul cu paşii tăi l-atingi
să nu stârneşti pelinul căci el te otrăveşte.
şi-atunci n-o să mai poţi la crucea ta s-ajungi
să prinzi al tău păcat ce moartea îţi doreşte.

Eu te iubesc oricum chiar dacă mă loveşti
şi piatră ta o simt în lacrimi şi durere,
aş vrea să-ţi spun acum că-n suflet te găseşti
şi te îmbrac iubire cu multă mângâiere.

Tăcerea e de aur când lacrima-ţi vorbeşte
şi taina se ascunde şi plânge de durere,
ai vrea să simţi iubirea, dar nu te mai iubeşte
când candela va arde cuprinsă de tăcere.

Să nu te mai porneşti cu gândul tău nebun
căci noaptea te va prinde în lanţuri adormită,
şi visul tău de noapte se va topi în scrum
şi-atunci te-ntreb pe tine: tu chiar mai vrei iubită?

IUBIRE, CREDINTA SI DURERE.

Am omorât un om, şi-atunci eu am uitat 
că sufletul din mine în suflet i-a rămas, 
de ce eu am greşit şi gândul l-am pătat? 
căci i-am găsit iubirea ca fiind al său urmaş. 

Eu mi-am ucis iubirea când am pierdut fiinţa 
cu care m-am iubit de-atâtea ori pe seară, 
şi-n locul ei am plâns cu toată umilinţa 
când s-a uscat în mine frumoasa primăvară. 

Se lasă-amărăciunea în liniştea din noapte 
când crunta mea durere în lanţuri mă cuprinde, 
acum aş vrea să scap din marea ei cetate 
şi simt că nu mă lasă şi-n zale ea mă prinde. 

Mi-am înrobit în lacrimi şi inima din mine 
şi-am pus-o-n jug să tragă pacatu-n locul meu, 
dar n-am ştiut nicicând că supărarea vine 
şi voi simţi durerea din ce în ce mai greu. 

Nu am ştiut atunci că o să trag destinul 
în hamul de păcate pe care eu îl duc, 
dar mi-am ucis iubirea şi-am otrăvit şi vinul 
şi-acum păşesc pe trepte şi către cer mă urc. 

Acum sunt fără suflet şi inima-nrobită
şi marea mea durere din mine nu mai pleacă, 
mă ţine tot în lanţuri şi nu e obosită 
cu paşii ei şi munţii pe mine încă calcă. 

PERLA BUCOVINEI.

O Bucovină-şi plânge munţii
la Putna sus în mănăstire,
când iar coboară-n slujbe sfinţii
şi candela ca moştenire.

Se-mbracă munţii-n sărbătoare
când clopote răsună iar,
şi domul sfânt luceşte-n soare
ca o cetate în altar.

Când turlele încep să cânte
în dansul clopotelor sfinte,
atunci coboară de pe munte
credinţa toată în morminte.

Prin văi răsună iar tălăngi
când oile păşesc la vale,
şi florile dansează-n crengi
când vântul trece şi le-ndoaie.

Parfumul munţilor adie
din cetina de brad cea verde,
şi-mbracă iar a lui câmpie
ca o mireasă când o vede.

Sunt mănăstiri ce-n lacrimi plâng
pe Stefan care-şi doarme somnul,
şi îngerii în vis i-aprind
o lumânare de la Domnul.

Şi candela de sus coboară
ca o icoană pe mormânt,
când arde lumânarea-n ceară
cu mirul sfânt în legământ.

Se lasă noaptea-n mănăstire
când steaua ei o luminează,
şi-atunci la toţi ne dă de ştire,
că Stefan Voadă ne veghează.

ÎNTREBĂRI DE SUFLET.

De ce mai vreu un chip frumos să îl iubesc?
dacă în sufletul din mine nu-l primesc,
de ce iubirea plânge iar în urma mea?
când suferinţa de pe cruce este grea.

De ce mă uit mereu să privesc paşii ei?
când eu mănânc la masa plină de misei,
de ce în urma mea nu am lăsat păcatul?
căci mă feresc , dar tot calc peste altul.

De ce nu mai pot doamne astăzi să privesc?
durerea crucii pentru care pătimesc,
când  ştiu că mâna ta în poartă mă aşteaptă,
şi judecata pregătită este dreaptă.

De ce durerea plânge astăzi toată-n mine?
când sunt pribeag şi călător printre destine,
de ce un suflet în durere mă aşteaptă?
când umilinţa plânge-n lacrimi zbuciumată.

De ce nu mai pot să iubesc ca altă dată?
când suferinţa printre lacrimi e scăldată
de ce se-aude crucea cum mai plânge?
când lumânarea prinsă-n lacrimi iar se stinge.

De ce la paşii mei mereu mă mai întorc?
când ştiu că printre ei e-al meu noroc,
dar niciodată n-am putut să îl găsesc
fiindcă în patimi nu mai pot să mai iubesc.

DE CE LUCEAFĂR NU MAI CÂNȚI?

 De ce luceafăr nu mai cânți pe bolta cea divină?
 când te-am furat, mai scos din minți, ascuns pe lună plină,
 și umbra ta nu o găsesc acolo unde ești,
 să o îmbrac în catifea ca zana din povești.

 Mai știi când noaptea ne spunea poveștile-adormite?
 și când cântai așa frumos din strunele sfințite,
 te ascultam ca un copil când mama lin îi cântă,
 și adormean la pieptul tău când noaptea te ascultă.

 Ai îmbătat iubirea mea și mi-ai răpit sărutul,
 nectarul zeilor ar vrea să-ți fure asfințitul,
 să le rămâi pe cerul lor o candelă-ntre stele
 să luminezi altarul sfânt ce curge printre ele.

 O lacrimă de diamant pe chipul tău apare
 cum curge luna sus pe cer și soarele în mare,
 te-aștept încet să te coborî la geamul meu în taină
 să guști din nou sărutul meu să-ți vindeci a ta rană.

 În haina sufletului meu ți-am îmbrăcat iubirea
 ca un veșmânt primit din cer, căci asta e menirea,
 să ne iubim ca două flori în razele de soare
 stropite-n aștri călători și stele ursitoare.

 Credeam în visul călător ce vine să ne-adoarmă
 când luna cade în izvor și-n noaptea ei ne cheamă,
 călătoresc ca un pribeag ce nu-și găsește locul,
 și m-antreb, unde-am greșit de mi-am pierdut norocul.

RUGĂCIUNEA DURERII.

 

 
 Ajută-mă s-ajung eu doamne în cerul tău cel luminat,
 să scap de crucea ce m-apasă carată-n spate cu păcat,
 din ochii mei să curgă lacrimi ca un izvor în fața ta,
 să mă ajuți să scap de pătimi și de pedeapsa de e grea.
 
 Știu c-am greșit în rugăciune cu gândul dus iar în păcate,
 vroiam să-ți cer eu iertăciune atunci când sufletul mai poate,
 dar simțeam răul că mă fură când mintea mea o îmbăta,
 înjurături scoteam pe gură și iar scuipam în fața ta.
 
 Credeam că nu o să m-auzi când înjuram privind spre cer,
 cum floarea albă din livezi îți parfuma al tău eter,
 priveam cum cel sărac cerșea în praf la margine de drum,
 era atât de chinuit că îi ardea durerea-n scrum.
 
 De cel scuipam eu oare doamne? de ce la masă nu-l chemam?
 când el striga în drum de foame și eu mai rău îl chinuiam,
 e mare astăzi suferința când tu plângi doamne pentru noi,
 credința moare în tăcere și plină toată de nevoi.
 
 Trăiesc în lumea mea nebună și mă înfrupt la masa ei,
 mă uit în jurui ei acuma și este plină de mișei,
 simt c-am trăit degeaba,dar prea târziu am înțeles
 că sunt ca viermele pe oase și am trăit din interes.
 
 Am înțeles de-abia acum cuvântul tău ce blând se duce,
 să fac-an taină legământ cu fiul sfânt ucis pe cruce,
 și duhul sfânt coboară iar în chipul alb de porumbel
 acolo unde fiul tău a fost pe cruce un rebel.

HAPSANI SI NESATUI.

 De ce furați voi țara hapsâni și nesătui?
 voi sunteți ciuma țării ce-ați dat-o jos din cui,
 voi ia-ți furat pământul și-n haită la-ți vândut
 când ați jurat pe cruce, oare nu ați știut?

 Sunt morți ce-și plâng țărâna în care ia-ți băgat
 și le-ați vândut copii cu sufletul curat,
 prin țări străine sunt și nu mai știu de noi,
 Românul e ca bradul când zace în nevoi.

 Sunteți haini la suflet pe scaune când stați
 dormiți cu gâdu-n voi, cum să ne mai furați,
 sunteți în legământ cu banca mondială,
 când noi muncim pe brânci s-avem ce pune-n oală.

 Dar oala este goală și lacrimi curg în ea
 sunt lacrimi de durere din care toți vom bea,
 și voi veniți în casă prin taxe ne furați,
 spuneți c-aveți onoare și bani că să ne dați.

 Dar unde e credința, că noi nu o vedem?
 știm doar de  umilință în care noi suntem,
 și biblia vă spune atunci când o jurați
 că sunteți lupi în haită când mielul îl mâncați.

 Și voi aveți părinți, și-n casa lor intrați
 și nu aveți onoare atunci când îi furați,
 când le ve-ți spune iar că veți pleca acasă,
 atunci le ve-ți fura și pâinea de pe masă.

 Ne arde lumânarea credința în icoană,
 și candela se-aprinde pentru a noastră rană,
 dar voi ve-ți fi în iad și lepre ve-ți muri
 și tot poporul nostru în cinste va trăi.

FUGA IN VISE.

 În roze ne-am iubit când ploaia bate vântul
 și ceru iar a plâns cu lacrimi de luceferi,
 s-anfaptuit atunci iubirea și cuvântul
 când dragostea a curs pe florile de nuferi.

 Și vântul a turbat în ploaia cea nebună
 când luna căuta în lac să se-oglindească,
 era rafala ploii cu stropii în cunună
 ce caută iubirea din noi să o răpească.

 Dar un luceafăr blând plângea de fericire
 când lacrimi de lumină în ploaie dezertau,
 și vântul a furat coroana de iubire
 când ploaia a murit cu stropii ce-l băteau.

 A coborât pe noi oglindă dintre rouă,
 cu haina ei de aur pe noi nea învelit
 chiar dac-acum afară din soare nu mai plouă,
 și ploaia cea nebună din cale i-a fugit.

 Te mangai cu iubirea când ochii te săruta
 când buzele-ți cerșesc polenul dimineții.
 ca o mireasă albă în floarea ei de nuntă
 ce nu mai are-n suflet tăcerile tristeții.

 E liniște acum cu soarele-n izvoare
 cascadele de ape din somn au revenit,
 petalele de roze sau transformat în floare
 și cu parfumul lor în vis ne-au fugărit.

RUGA IN LACRIMI.

 RUGĂ ÎN LACRIMI

E multă nedreptate când crucea ți-o încarci
dar cine e de vină, căci tu păcate faci?
când oaia paște-n turmă, dar umblă rătăcită
scaieți se prin de oaie în blana încâlcită,

Așa se prin păcate de cel ce rătăcește
își duce crucea-n spate chiar dacă nu voiește,
când domnul îți vorbește și-ți spune să te-nchini
tu umbli ca nebunul călcând prin mărăcini.

Și-atunci să te-ntreb, de ce calci pe păcate?
când domnul paște turma la ușa ta iar bate,
și tu ca bun creștin de grabă să-i deschizi
și nu pacatu-n tine voit să îl închizi.

C-atunci ,durerea vine și iar o să blestemi,
și-ar trebuii în lacrimi pe domnul să îl chemi,
căci vei simți durerea, până vei învăța,
că domnul nu îți bate degeaba-n poarta ta.

Când crucea ta o simți în lacrimi și durere,
de unde vrei să ai atâta mângâiere?
căci drumul din destin se va opri odată
și-atunci, ce o să faci la sfânta judecată?

E mult-amărăciune când sufletul se roagă
pentru iertarea ta să o primești în grabă.
și-n lacrimi tu să plângi spălând a lui picioare,
să pui sărutul tău pe ele ca o floare.

Credința te învață să nu îți furi iertarea,
să-ți duci durerea-n spate când arde lumânarea,
și când genunchii tăi în lacrimi vor călca
atunci, doar domnul sfânt iertarea îți va da.

DURERE SI CREDINTĂ.

 Mă lupt s-arunc minciuna ce stinge lumânarea
 căci viața ca nebuna îmi fură alinarea,
 nu pot să scap de cruce la capăt de destin
 păcatul  îmi aduce, durere si mult chin.

 De ce mai fug de cruce când știu că este-amea
 chiar de sarutu-i dulce nu pot să scap de ea,
 scaiul, se ține-n blana de oaie rătăcită
 durerea în păcat pe cruce răstignită.

 Cuvântul din credința îți spune să iubești
 să nu îți scuipi pe suflet și-apoi să îl barfeti,
 să lași doar inima, în locul tău să îți citească,
 ce tu nu înțelegi, din legea sfântă îngerească.

 Aș vrea să-mi spăl păcatul cu lacrimile mele
 să nu calc peste altul ce-aduce doar durere,
 căci cartea sfântă zice, iubirea să o dau,
 și lacrima din ochii, săracului s-o iau.

 Se-aude iar cuvântul ce strigă-n rugăciune
 prin mila domnului din cer, își cere iertăciune,
 și mielul iar se roagă la tată-l pentru noi
 golgota s-o distrugă de lacrimi și nevoi.

 La cina cea de taină cu domnul stau la masă,
 cu bucurie-n suflet el m-a primit în casă,
 și mâna lui cea blândă de rău m-a apărat
 când eu am fost de vina, porunca i-am călcat.

HOTUL DE INIMI.

 N-am să te fur diseară că este noaptea ta
 sărutul meu pe buze iubirea ți-l va da,
 și noaptea îți va spune poveștile din vise
 când eu te strig pe nume prin florile promise.

 N-am să te fur nici mâine când soarele răsare
 o să te-ascund în stele ca perlele în mare,
 în aur și rubine o să te-mbrac pe seară
 ca să îți dau din mine durerea ta afară.

 Am să te iau în brațe și perna ta voi fi
 și în sărutul nopții în vis ne vom uni,
 chiar dacă plopii plâng pe-aleile-nflorite,
 să știi că te iubesc în stele adormite.

 Mă duce gândul meu să fur al tău parfum
 și munții să-i răstorn cu crestele în drum,
 să nu mai curgă-n stele floarea de colț albastră
 să fii a mea iubită tu pasăre măiastră.

 E dulce primăvara ce-mbrăca anotimpul
 cu haina ei de vise ce colorează timpul,
 când părul tău primește coroana de săruturi
 iubirea mea te fură ascunsă-n așternuturi.

 Ești dulce ca fecioară ce vine la altar
 să-și curețe iubirea deasupra de hotar,
 și ochii tăi privesc ca soarele în mare
 când inima ascultă din nou a mea chemare.

NUNTA IN CODRU.

 Printre porțile stelare îngerii ne dau iubire
 și cu stelele în cale ei ne scald în fericire,
 de la sufletul stingher care tace-n suferința,
 pân-la candela din cer care arde în credință,

 De la munți ce curg pe ape și cu crestele lor mute
 fug luceferi să se-adape cu iubirile pierdute,
 de la stele adormite îmbrăcate în aramă
 pân-la soarele de aur ce-n credință ne îndeamnă.

 Cade noaptea peste codru care își păzește-n taină
 luna cu a ei aramă ce-o ascunde-n a s-a haină,
 și cu muzica lui cântă prin luceferi ce coboară
 să-i îmbete cu parfumul florilor de primăvară.

 Doar în codru e tăcere care zace adormit
 de atâta mângâiere prin luceferi fericit,
 când pădurea e pictată printre ramuri înflorite
 curge luna peste frunze ce adie adormite.

 Greerii se-aud în codru peste câmpul care tace
 cu sonată lor minune bând din  noaptea care zace,
 undeva se-aud izvoare ce în murmur de poveste
 fug prin pietre adormite când un soare se ivește.

 Printre roua adormită razele pătrund agale
 îmbrăcate-n aur pur și-n steluțe sclipitoare,
 totui vis și armonie când din soare se arată
 diamante de lumină prin pădurea fermecată.

 S-a umplut de valsuri ceru când aripile îi cântă
 fluturi brăzdând eterul cheamă codru iar la nuntă,
 și mireasa lui pădurea s-ambracat în haină verde
 unde îngerii din stele ca mireasa lui o vede.

POEMUL DIN VISUL IUBIRII.

 Iubirea mea de catifea și munții plâng în urma ta
 și cerul plânge-acolo sus că el iubirea ți-a adus,
 el zace învelit în za ca o mireasă-n nunta sa
 și fulgi de stele cad sus ce peste tine a apus.

 Sunt valsuri ce plutesc pe nori ce fug din stele călători
 și luna-ți câtă în amor cu stelele din al sau cor,
 atunci eu te sărut în zori prin curcubeul de culori
 și rău-n tine îl omor să fugă-n noapte călător.

 Cu tine vreau să mă iubesc când nopțile întineresc,
 și-n colțu cerului de-aramă iubirea mea în vis te cheamă,
 și când cuvintele vorbesc, crăiasa nopții te numesc
 îți vindec sufletul de rană când cad săruturi în năframă.

 La masa dragostei am stat când gâtul tău l-am sărutat,
 și când sub florile de tei paharul sfânt ai vrut să-l bei
 credeam în sufletul curat cu care eu m-am îmbătat,
 acum de visul îl mai vrei? să vii la mine să mă ei.

 Sărută-mă când eu te chem și cu iubire te îndemn,
 să vii la mine iar în vis să fug cu tine-n paradis,
 și-ți voi cânta al meu refren acolo-n versul din poem
 și te iubescul meu nes,cris  la tine va veni furiș.

 Ce dulce ești frumoasa mea cu ochii tăi de peruzea,
 aduti aminte de castani cum ne-am iubit atâția ani,
 ningea pe tine fulgi de nea căzuți din cer de catifea
 iubirea nu se da pe bani, nici floarea dulce de bostani.

TAIFUN DE SARUTURI.

 
 

 
 Răsar din umbra ta ca un sărut în soare
 când foamea mă apucă să vii să mă iubești,
 să nu te-ntrebi de ce iubirea ta mă doare
 căci sloiuri sunt în mine și vreau să le topești.
 
 Să curgă ca izvoare și tu să le dai viață
 când pui al tău sărut pe dorul ce m-apăsa,
 atunci iubirea mea îți va sclipi pe față
 și în iubirea noastră cu ea vom sta la masă.
 
 Din focul care arde curg lumânări aprinse
 și ceara de pe ele începe să-nfloreasca,
 și-atunci încep să fugă durerile nestinse
 când iarăși vine ziua ce vrea să ne iubească.
 
 O noapte ți-am furat când te-am răpit în stele
 și luna cea aprinsă ți-am pus-o-n așternut,
 să-ți lumineze trupul când te iubesc în ele
 doar gândul meu cu mine de tine am știut.
 
 Curg buzele pe tine în roiuri de săruturi
 când catifeaua nopții în vraja ei ne prinde,
 și lacrimi de iubire ce curg în așternuturi
 doar coama de aramă deasupra ta le-aprinde.
 
 În aur pur te-mbrac și petre de rubine
 și perlele din mare la gâtul tău le pun,
 iubirea iarăși strigă și către tine vine
 să lase peste tine săruturi în taifun.

CEA MAI FRUMOASA IUBIRE.

 Tu ești o zână din povești și ești frumoasă tare
 prin crângul nopții ai venit ca steaua călătoare,
 și-ai coborât la mine-n vis frumoasă și senină
 ca o mireasă-n paradis pe stele de lumină.

 Și ochii tăi erau frumoși ca stele căzătoare
 prin crângul nopții coborau ca perlele în mare,
 te tot priveam atât de blând cu luna de aramă
 și-am adunat astre din crâng să ți-le fac coroană.

 Ai coborât la patul meu și mi-ai cerut iubirea
 ce-a curs din bunul Dumnezeu s-aducă fericirea,
 și niciodată n-am știut că-i zână mai frumoasă
 până ce tu n-ai coborât ca soarele în casă.

 Te-am mângâiat pe părul tău în razele de lună
 și te-am iubit cu dorul meu frumoasa mea divină,
 când te-am atins cu-al meu sărut cânta apa-n izvoare
 de-a adormit și luna-n cer și soarele în mare.

 Chiar dacă pleci din patul meu să te întorci la mine
 căci martor este Dumnezeu că te iubesc pe tine,
 și noaptea nu va lăcrima cum a făcut odată
 și-n visul ei ne va chema cu dragostea curată.

 Cu tine vreau să mă iubesc în fiecare noapte,
 să simți din cerul îngeresc săruturile toate,
 coboar-acum la mine iar căci dorul mă apasă
 și inima din pieptul meu în lacrimi iar mă lasă.

LACRIMILE LUI DUMNEZEU.

 Plângi tu doamne pentru noi când durerea-ți e prea mare,
 sau noi plângem amândoi în altar la închinare,
 când pășim pe drumul vieții și greșim în fața ta
 sunt doar anii tinereții când pedeapsă este grea.

 Ne fălim c-avem averi și trăim în bogăție
 când de fapt noi suntem hoți și furăm în haiducie,
 nu avem credința doamne dar avem curvia-n noi
 și un suflet în durere care plânge în nevoi.

 E frumos să vii le slujbe să te-nchini pe la icoane,
 când hoția cântă-n noi sunt săraci ce zac în foame,
 ne-nchinam la tine doamne să ne-ajuți să mai furăm,
 și umblăm la alte case și la masă lor să stăm.

 Avem crucea fiecare cu păcatele pe ea
 și destinul nostru moare când i-ajuns la ușa ta,
 atunci vine și pedeapsa pentru tot ce am făcut
 n-am știut ce e credința când în fală am zăcut.

 Cum să nu mai plângi tu doamne când ne vezi că ne fălim,
 când hoția nu mai doarme și săracul îl hulim,
 asta ne este credința și pe care noi o știm,
 nu-mpartim nici umilința și cu asta noi greșim.

 Eu te recunosc pe tine ca iubitul Dumnezeu
 și păcatele din mine știu că le-am făcut doar eu,
 e greșeala ce-am făcut-o pentru care eu plătesc,
 și de-acum o să știu doamne  cum săracul să-l iubesc.


 Vine peste noi credința și la ușă ta ne duce
 să ne spele umilința și păcatul de pe cruce,
 să stăm în genunchi la tine la altar să ne-nchinăm
 și în lacrimile tale, sufletul să îl spălăm.

IUBIRE SI RAZBOI.

 
 Se-aude un ropot când caii stropesc
 pamntul în praf de copite,
 prin suliti și săbii în soare lucesc
 osteni în armuri găurite.
 
 În  salve de tun ce se-aud de pe dealuri
 ghiulele curg peste oastea nebună,
 și moartea începe să curgă în valuri
 când oștile-n luptă încep să apună,
 
 Prin ceată și fum cerul a adormit
 și soarele nu mai lucește,
 pământul de sânge a încolțit
 când moartea în luptă lovește.
 
 Doar caiii se-aud cum nechează în iad
 și săbiile zac  prin osteni adormite,
 prin lupta nebună încep ca să cad,
 cadavre în suliti și săbii lovite.
 
 Durerea începe să strige și ea
 prin moartea ce nu se oprește,
 ea mușcă din trupuri ca o cățea
 și nu iartă atunci când lovește.
 
 Se-aude un trup ce-si cere-ndurare
 și strigă spre cer cu credință,
 la domnul divin își cere iertare
 și-n lacrimi înghite din nou umilință.
 
 Încet, din ceața de fum se zărește
 un soare de sânge ce vrea să apună,
 și-atunci peste trupuri tăcerea lovește
 cum marea pe valuri încet se adună.
 
 Se vede cum câinii apucă din trupuri
 și carnea o sfâșie în haită din ele,
 cum mierea e supta de trântori în stupuri
 așa le e carnea în sânge plăcere.
 
 Și noaptea se lasă când moartea domnește
 pe câmpul de luptă ce zace în sânge,
 coboară un înger și-atunci el iubește
 un suflet în lacrimi ce soarta își plânge.

FLOARE DE LOTUS.

 
 
 
 O floare de lotus își cere iubirea
 strigând prin eter,lăcrimând după ea,
 ea vrea nemurirea, dar asta-i menirea
 nu poate s-ajungă în noapte o stea.
 
 Destinul e dat doar pe drumul de cruce
 când boala iubește păcatul în taină,
 durerea încetul credință i-aduce
 și ruga îi scoate cuțitul din rană.
 
 O ploaie o udă în seceta neagră
 și lacrimi mai curg ca o lavă pe ea,
 destinul e lege și nu o întreabă
 de vrea doar iubirea sau iar dragostea.
 
 Nu poate schimba nici o clipă din timp
 când candelă arde în legea divină,
 chiar de-i o floare în anotimp,
 păcatul o duce în marea lumină.
 
 Trăiește în lege și legea-i cuvântul
 și domnul o cheamă în rugă la el,
 să-și facă o cruce semnând legământul
 și-atunci va primi de la el un inel.
 
 Destinul nu iartă și nu înflorește
 te-ajută s-ajungi doar la capăt de drum.
 de vrei adevărul atunci te iubește
 și nu îți va arde iubirea în scrum.
 
 Poemul iubirii te iartă de toate
 când cântecul lui în tine răsună,
 și clopotul sfânt ce în tine mai bate
 te cheamă să-ți pună pe suflet cunună.

TACEREA LUCEFERILOR.

In lacrimi dorm poeti-n somn sub cerul de morminte,
in domul sufletelelor lor zac lanuri de cuvinte,
luceferii coboara lin la ei pe clar de seara
sa le citeasca sufletul ce l-au lasat afara.

Si ceru-mpodobit in versuri cu luna ii vegheaza
mormintele in noaptea sfanta la toti le lumineaza,
acum poetii tac in somn si ceru-i plin de versuri,
cuvintele ce l-au iubit rasar in universuri.

Iubirea canta pe morminte cand ei au adormit,
din flori rasar acum cuvinte pe care le-au iubit,
si candela ce arde-acum pe crucea lor in taina
le vindeca durerea lor si marea noastra rana.

Din toti se-arata un luceafar ce a ramas poveste
lumina lui strabate cerul in fuga ca o veste,
si ne anunta ca traieste si ca e dor de noi
si cade-n vis pe-anoastra tara cuprinsa de nevoi.

Acum las linistea sa vina sa nu le stricam somnul,
caci cerul le pazeste visul ce vine de la domnul,
si poate stau in rugaciune la marele altar
sa-si ceara iarasi iertaciune deasupra de hotar.

Sunt slove ce adapostesc comoara ce-au lasat-o
pentru tot neamul romanesc in versuri au cantat-o,
pe crucea cerului sfintita sunt toti poetii tarii,
si poezia ce-au lasat-o sa nu o dam uitarii.

OGLINDA SUFLETULUI.

 

 
 Iubirea este și te-așteaptă acum la ușa ta
 din tempul sufletului vine cu mine după ea,
 oglinda ei ea ți-o aduce să vezi cât te iubește
 chiar de ajungi iar în răscruce pe tine te găsește.
 
 Și chipul ei i-atât de blând când cântă ca vioara
 adorm și stelele în crâng și-n lacrimi plânge seara,
 din chipul sufletului meu ea vine pentru tine
 căzând adânc în somnul tău în nopțile divine,
 
 Te-am îmbătat cu-al ei sărut când vinul l-ai gustat
 și floarea ei din așternut pe tine s-a vărsat,
 ești ca un înger când te-ating la poarta dintre stele,
 când cerul nopții îl înving iubindu-te în ele.
 
 Să nu despărți iubirea mea de tine niciodată,
 căci crucea ta din pasul tău în lacrimi e scăldată,
 și niciodată nu mai poți vedea a s-a oglindă
 că sufletul o cheamă iar în brațe să o prindă.
 
 Privesc la tine cum zâmbești cât ești de fericită
 ca o prințesă din povești în castel adormită,
 și-un prinț sărutul ți-l va da din somn să te trezești
 și prin iubirea mea ce-o ai să vii să mă iubești.
 
 Azi mă iubesc cu tine când cerul va cădea,
 când lacrimile nopții sărutul ți-l va da,
 și coama de aramă pe trupul tău coboară,
 și când arcușul doarme pe-o strună de vioară.

LUCEAFAR DE IUBIRE.

 
 Ești suflet de înger în candela lunii
 când noaptea te-arată luceafărul ei,
 și nu accepta răsplata minciunii
 căci dragostea vine atunci când o vrei.
 
 Ești chipul icoanei ce mirul o unge
 și lacrimi de înger te-ating în tăcere,
 iubirea-i dorință și-ncetul te plânge
 când gândul usucă cumplita durere.
 
 Ești unica mea frumusețe dorită
 când brațul te strânge încetul la piept,
 și inima simte cât ești de iubită
 trmisa din visul pe care-l aștept.
 
 Ești lebăda albă plutind printre stele
 când lacul adoarme cu tine în vis,
 năframa din trestii te-ascunde în ele
 când noaptea e zână în paradis.
 
 Ești floare de codru în parfumul de soare
 când vântul te fură ca zână ce ești,
 sărutul te strigă să-i fii ursitoare
 când noaptea îți spune în valsuri povești.
 
 Se lasă tăcerea , vioară nu cântă
 arcușul adoarme încet lângă ea,
 sunt fluturi ce zboară în valsuri de nuntă
 iubirea mea dulce de catifea.

ESTI IUBIREA SARUTULUI.

 Mă simt ca un vultur ce-ți vrea azi sărutul
 când zorii aruncă lumina spre tine,
 din roua curată ți-ating așternutul
 să simt o iubire ce curge din mine.

 Ești zâna de aur când zorii te-ating
 bătută cu stele căzute din soare,
 și-n brațele mele acum te cuprind
 frumoasa mea dulce cu chipul de floare.

 Te-ating cu iubirea în ploi de petale,
 născute din roze ce plâng fericite,
 căci tu-mi ești ursita ce-mi iese în cale
 căzută-n iubire pe flori adormite.

 Polenul iubirii te plânge în noapte
 cu buzele mele ți-ating sânii goi,
 cuvintele curg peste tine în șoapte
 când marea iubirii se naște în noi.

 Iubirea pătrunde în tine adânc
 când coapsele tale la lună se-arată,
 și ploaia de stele ce plâng iar în crâng,
 dansează în valsuri în noaptea curată.

 Te simt că mă vrei în adâncul din tine
 să-ți fiu doar un foc care ard pe altar,
 un sărut se va naște odată cu mine
 când voi pune să-ți ardă iubirea pe jar.

RASPLATA DESTINULUI.

 

 
 În lanțuri de păcate sunt chinuit pe cruce
 pe drumul care duce la capăt de destin,
 și sufletul din mine încă mai poate duce
 credința și iubirea cu care mă închin.
 
 Sunt trepte care urcă la sfânta judecată
 și pașii de pe ele le simt durerea lor,
 golgota plânge iară credința aruncată
 vândută pe parale la masa hoților.
 
 O cruce plânge tainic pe spatele ce-o duce
 când sufletul se-nchina la sfântul Dumnezeu.
 iar cerul se deschide la drumul din răscruce
 ca sufletul să zboare de pe păcatul greu.
 
 Când duhul sfânt coboară în chip de porumbel
 golgota luminează de liniștea cerească,
 și îngerii se-așează în taină lângă el
 cuvântul Domnului atunci să se-mplineasca.
 
 Bat clopote și cheamă icoanele în lacrimi
 și-o candelă ce arde deasupra la altar,
 când îngerii se-nchina pentru a noastre patimi
 și cu credința-n suflet să ne-nchinam noi iar.
 
 O poartă se deschide ca sufletul să între,
 răsplata s-o primească pentru durerea lui,
 că viața i-a fost chin și inima o punte
 ce la adus acum în fata domnului.

DE CE?

 
 De ce sărutul meu la gura ta iar bate?
 de ce cad în altare păcatele iertate?
 când valsuri de icoane plâng lângă lumânări
 și clopote mai bat la marile-nchinari.
 
 De ce un suflet iartă și unul e-n păcat?
 de ce iubirea strigă în sufletul curat?
 când mai există îngeri ce bat la ușă lor
 atunci se-aprinde luna deasupra zeilor.
 
 De ce din cupa vieții noi trebuie să bem?
 de ce doar în altare credința o avem?
 când nafura și vinul le luăm pentru iertare,
 atunci vom ști durerea din suflet ce ne doare.
 
 De ce mă tot întreb când știu că am greșit?
 de ce un început aduce și sfârșit?
 când candela mai arde pe tronul din altar
 iubirea iar ne spune că va veni în dar.
 
 De ce ne miruim la slujba de-mpacare?
 de ce ne mai ascundem când sufletul ne doare?
 când va venii în zori o nouă dimineață,
 sărutul meu cel dulce îl vei simți pe față.
 
 Nu mai întreb nimic și-m duc crucea în spate,
 chiar dacă ești cu mine iubirea încă poate
 să curgă peste nuferi cu flori de primăvară,
 când stele curg agale pe strune de vioară.

PASII IUBIRII.

 Ieri am plecat și te-am lăsat în lacrimi
 și ochii tăi priveau la pașii mei,
 îmi întorceam privirea și-ți căutam în pătimi
 de-aș fi putut atunci m-aș fi întors la ei.

 Dar zarea ma furat mereu de lângă tine
 și chipul tău în mine n-a murit,
 ne căutam atunci în lacrimi și suspine
 mă întorceam la tine să-ți fiu mereu iubit.

 Mă tot rugam în noapte să te găsesc din nou
 acolo unde știu că-n taină te-am iubit,
 suna iubirea-n mine mereu ca un ecou
 și dorul îmi spunea că el te-a tot găsit.

 Sărutul tău îl simt pe buzele ce plâng
 dulceața lui ce vine și m-apasă,
 și cerul iar ne strigă când stelele din crâng
 ne fură lar iubirea și-n visul lor ne lasă.

 Aș vrea acum să fiu cu tine să-ți vorbesc,
 să te alint pe chip cu vorbele duioase,
 nu mă ascund deloc că vreau să te iubesc
 când cerul iarăși plânge în stele de mătase.

 Dar uite-acum când roua îs plânge răsăritul
 și ochii tăi încep din nou să strălucească,
 doar luna îs mai cheamă în visul ei iubitul
 când inima din mine iar vrea să te iubească.