În lanţuri prins şi răstignit, la porţile iubirii,
fiindcă din suflet te-am gonit în clipa rătăcirii,
dar am gresti fără să ştiu şi n-am băgat de seamă,
acum trăiesc într-un pustiu, să-mi vindec a mea rană.
Simt lanţurile împrejur şi cuiele în palmă,
mă uit pribeag mereu în jur, când sufletul te cheamă,
dar ai plecat din drumul meu şi vina-mi aparţine,
m-am tot rugat la Dumnezeu, să te întorci la mine.
Te-ai răzbunat atât de crunt, şi-n poarta ta m-ai aruncat,
acum la margine de drum, în umilinţă şi păcat,
nu pot să cred că te-am gonit, nici n-am să înţeleg,
tu sufletul, mi l-ai iubit, când mi-ai spus să te cred.
Şi ce-aş putea să fac acum, în lanţuri răstignit?
când sunt pribeag mereu pe drum, şi tu m-ai părăsit,
eu îmi doresc să te ating, dar eşti aşa de rece,
cum aş putea să te cuprind,când noaptea mea va trece?
La poarta ta încep să strig, la tine cu durere,
căci vreau n-apoi să te câştig, să-mi fii iar mângâiere,
şi-n jurământ mă leg acum, să nu te mai gonesc,
să nu mai stau pribeag pe drum, când vreau să te iubesc.
Tu eşti iubirea din destin, ce mi-ai adus fiinţa,
tu m-ai spălat mereu de chin, când mi-ai şters umilinţa,
şi dacă nu făceai un pas, în mine niciodată,
inima mea ar fi rămas,în stânca ca o piatră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu