TAINA DIN ADANCUL INIMII.

O lume zbuciumată, mă calcă în picioare,
durerea nu mă iartă şi sufletul mă doare.
în mine curge chinul din cupa de pelin,
cum să mai beau eu vinul, în lacrimi şi în chin.

Când nafura e sfântă şi plânge pe păcate,
durerea-n mine cântă, şi-n inima îmi bate
degeaba fug de rău, căci nu vreau să m-ajungă,
dar cad mereu în hău şi ochii-ncep să plângă.

Şi nu sunt înţeles cu sufletul în jug,
şi-atunci eu am ales în lacrimi să tot fug
dar mai există-n mine, fiinţa mea iubită,
ce curge din destine cu inima rănită.

Încerc mereu s-adun, iubirea pentru ea,
şi-n suflet vreau să-i pun, de sus un colţ de stea
să nu se simtă-n lacrimi, uitată, rătăcită,
mă lupt s-o scot din patimi, căci e a mea iubită.

Genunchi-mi calcă-n rană ,prin sânge şi durere,
iubirea mea o cheamă, cu-atâta mângâiere
dar răul mă pândeşte, şi-n lanţuri mă omoară,
atunci când o găseşte, vrea să o scot afară.

Ce tainic şi ascuns, pândeşte ca o fiară,
şi-atunci când a pătruns, el mă ucide iară
şi îmi aruncă-n gură cuvinte cu venin,
ce mă îmbracă-n ură când vreau să mă abţin.

Dar nu mă las ucis de ura lui nebună,
şi mă strecor în vis cu luna pe-a sa strună
şi strâng la pieptul meu, fiinta mea iubită,
cea curs din Dumnezeu în inima rănită.

ION SI LENUTA.

S-ambătat Ion aseară
şi-a căzut în şanţ ca prostul
a dormit până pe seară
cât o zi de ţinut postul.

Dar Lenuţa furioasă
strigă cât o ţine gura
că s-a săturat de casă
şi-a cuprins-o iarăşi ura.

Iar Ion tăcea din gură
şi ia pus ciubaru-n cap
să o scape de-a să ură
şi-a numit-o pui de drac.

 Taci din gură fă muere
că m-am săturat de tine,
ţine-ţi gura în tăcere
şi adu-mi un colţ de pâine.

 Tu nu vezi Ioane totul,
sura este dărâmată
parcă a trecut potopul,
mai opreşte-te odată.

 Satul rade când te vede
tolănit şi beat în şanţ,
mie nu îmi vine-a crede
că acum, n-avem un sfanţ.

 Toată ziua ceri mâncare
dar n-aduci un ban acasă,
nici în aia nu te doare
şi n-avem nimic pe masă.

Şi a prins-o-atunci de mână
şi-a intrat cu ea în casă,
când urla lupii la lună
tăcerea încet se lasă.

UN SINGUR DESTIN, O SINGURA IUBIRE.

De ce nu vii ca o zeiţă
în faţa sfântului altar?
să-mi scrii apoi cu-a ta peniţă,
prin zodii, noaptea de cleştar.

Căci m-ai uitat, cum uită luna
să se întoarcă-n răsărit,
călcând pe stele cu lumina
ca un luceafăr părăsit.

În gândul meu eu te-am ascuns
când te-am lăsat să-mi fii izvor,
şi tu în toate m-ai pătruns
ca un luceafăr călător.

Eram pribeag când ne-am văzut
şi mă temeam să te ating,
dar tu în mine ai căzut
atunci, când stelele se sting.

Şi dacă n-ar fi fost iubirea,
aş fi şi-acuma călător,
m-aş fi culcat cu fericirea
pe ochii tăi şi al meu dor.

Şi-aş fi cuprins mereu de vise
chiar dacă-n taină te doresc,
şi-n toate nopţile promise
să vin, şi-apoi să te iubesc.

Sunt gânduri ce îmi dau năvală
şi-n cupa lor mă ameţesc,
mă scot din mintea mea afară
să fug nebun, să te găsesc.

Acum doar marea e stăpână
pe candela ce-o luminează,
şi valul ei plutind s-apună
pe tine-n zână te visează.

CAND PRIVESTI.

Când priveşti luna,să nu pierzi stelele,
căci noaptea şi furtuna îţi fură zilele,
să numeri câte-o stea în fiecare noapte
şi-atunci iubirea mea, îţi va cânta în şoapte.

Când priveşti cerul sus , să nu te pierzi în el,
căci nimeni nu ţi-a spus, că mâine e la fel,
să cauţi sus în furcă, unde noaptea îţi toarce
iubirea ce se urcă, şi-apoi în tine zace.

Când priveşti malul mării,  să călci pe paşii mei,
că ei răspund chemării, în dragostea ce-o vrei
şi eu te-aştept pribeag, pe-o stâncă adormită,
cu un sărut în prag, să-mi fii atunci iubită.

Când priveşti sus pe cer, un soare rătăcit,
să cauţi prin eter, luceafărul iubit
să-ţi pui atunci dorinţa şi taina ce te doare,
şi-n tine biruinţa, va fi boboc de floare.

Când priveşti prin cuvinte, să nu adormi în ele,
căci inima nu minte, chiar dacă-i pui mărgele,
de vrei să o plăteşti, te-aruncă-n suferită
şi cum ai să iubeşti, iubirea cu credinţă.

Să ne privim în ochi şi să lăsăm destinul,
să fugă printre plopi, să ne aducă vinul,
să punem o iubire şi dragoste în el
să bem din fericire, ca îngerii în cer.

POEMUL ASCUNS.

O singură scrisoare, eu ţi-am scris,
vegheată de luceafărul din noapte
şi cu cerneala lui, furată pe furiş
am scris poemul, să-l citeşti în şoapte.

Să nu laşi gândul, să-l citească tare,
să nu te-audă nici o stea din cer
să laşi doar lacrima, care mereu te doare,
să urce cu sărutul, pâ-n la el.

E un secret, ce stelele, nu trebuie să-l ştie
în taină m-am ascuns, când ţi l-am scris,
luceafărul mi-a dat şi coala de hârtie
când a dictat, iubirea într-un vis.

El a fost martor, când visul a dictat
şi m-a ascuns, în mantia de-aramă,
în somnul meu, de rău m-a aparat
când mi-a lăsat, iubirea ce te cheamă.

Acum ştiu sigur, că îmi citeşti poemul
şi stai în lacrimi, şi nu îţi vine-a crede,
dar nu s-a terminat, în vis, nici ghemul
caci dragostea, pe noi, mereu ne vede.

Şi cum aş fi putut să-ţi scriu mai bine,
dacă luceafărul, nu îmi dicta el visul?
ca tu să-mi fii, iubirea din destine,
ce ai adus im mine, în noapte paradisul.

O CLIPA DE NEIERTARE.

În lanţuri prins şi răstignit, la porţile iubirii,
fiindcă din suflet te-am gonit în clipa rătăcirii,
dar am gresti fără să ştiu şi n-am băgat de seamă,
acum trăiesc într-un pustiu, să-mi vindec a mea rană.

Simt lanţurile împrejur şi cuiele în palmă,
mă uit pribeag mereu în jur, când sufletul te cheamă,
dar ai plecat din drumul meu şi vina-mi aparţine,
m-am tot rugat la Dumnezeu, să te întorci la mine.

Te-ai răzbunat atât de crunt, şi-n poarta ta m-ai aruncat,
acum la margine de drum, în umilinţă şi păcat,
nu pot să cred că te-am gonit, nici n-am să înţeleg,
tu sufletul, mi l-ai iubit, când mi-ai spus să te cred.

Şi ce-aş putea să fac acum, în lanţuri răstignit?
când sunt pribeag mereu pe drum, şi tu m-ai părăsit,
eu îmi doresc să te ating, dar eşti aşa de rece,
cum aş putea să te cuprind,când noaptea mea va trece?

La poarta ta încep să strig, la tine cu durere,
căci vreau n-apoi să te câştig, să-mi fii iar mângâiere,
şi-n jurământ mă leg acum, să nu te mai gonesc,
să nu mai stau pribeag pe drum, când vreau să te iubesc.

Tu eşti iubirea din destin, ce mi-ai adus fiinţa,
tu m-ai spălat mereu de chin, când mi-ai şters umilinţa,
şi dacă nu făceai un pas, în mine niciodată,
inima mea ar fi rămas,în stânca ca o piatră.

BLANDUL PASTOR.

Pe culmea brazilor bătrâni
o turmă de mioare
călcând la vale printre câini
păşesc prin iarba moale.

Păstorul curge liniştit
cântând din fluier jalea,
ţinutul nopţii adormit
încet cuprinde valea.

Doar câinii latră după oi
şi-n turmă le adună,
prin frunza verde de trifoi
talanga încă sună.

Mioarele au amuţit
de-atâta oboseală,
când noaptea-n stele a venit
cu luna-n a sa fală.

Opaiţul zace şi el stins
lăsat pe-o policioară,
păstorul adormit şi-ntins
cu liniştea de-afară.

Se lasă liniştea de sus
pe culmea adormită
unde tăcerea a apus
pe valea liniştită.

Şi totul a intrat în vis
cu luna de aramă,
tăcerea curge în abis
când noaptea lin o cheamă.

IUBIREA UNUI LUCEAFAR.

A fost odată un luceafăr, pe care l-am iubit,
pe valul lin plutind sub nufăr, acolo l-am găsit,
treceam ades să îl privesc, cu gândul dus în taină
vroiam mereu să îl iubesc, să-mi vindec a mea rană

Ascuns în trestii adormit, îl aşteptam să vină
pe flori de nufăr liniştit, se aşeza lumină
şi-atât de-ncet îmi aruncam, privirea pe-a sa strună
adânc, pe chipul lui priveam, prin razele de lună.

Dar niciodată n-am lăsat, o zi fără să treacă
să mă intor şi să-l privesc, pe lac încă odată
căci lacul zace adormit în liniştea tăcerii,
şi-n gadul lui e liniştit, că nu e dat uitării.

Ades, când gândul iar mă fură, mă tem să rătăcesc
să nu mă las cuprins de ură, fără să-i mai vorbesc.
privesc prin sălcii adormite, cum el încet coboară
pe valurile liniştite, se-aseaza-n prag de seară.

I-atât de blând şi însetat, că nu se mai ridică,
pe nuferi albi el s-a lăsat, din zbor cu-a sa aripă
şi stelele coboară blând, privindu-se-n oglindă
prin nuferi albi, încet se-ascund, luceafărul să prindă.

Dar va veni o zi cândva şi către cer se urcă,
pe mine el mă va lăsa, cu luna pusă-n furcă
şi-o să rămân, să îl privesc, în fiecare seară,
fiindcă pe boltă îl găsesc, o lacrimă amară.

FRICA DE IUBIRE.

E multă nedreptate azi
când eu te-aştept ca o chemare,
chiar lângă mine dacă cazi,
eu voi striga în gura mare.

Mi-e frică să te chem să vii,
să-mi baţi în geamul meu odată,
ştiam c-acum o să revii
şi nu ştiu de mai eşti curată.

Ai fost în visul meu demult
când mi-am dorit să nu mă laşi,
pe tine-am vrut să te ascult,
iubire dulce-n ai mei paşi.

Acum mă tem să te primesc
căci inima nu mă ascultă,
şi nu mai ştiu dacă iubesc
sărutul tău ce nu mă uită.

Ascultă-mă când îţi vorbesc
şi lasă-mă măcar odată,
să chem fiinţa ce-o iubesc,
ce plânge-n chipul tău scăldată.

Cu piatra-n tine, cine-ar da?
să te alunge ca o fiară,
că te adun iubirea mea
ascunsă-n suflet, o comoară.

LUMINA UNUI SUFLET.

Un fir subţire, s-a desprins din mine,
când zâmbetul pe buze s-a sfărmat
şi am simţit, că nu îmi este bine,
când dimineaţa cocosul a cântat.

De-atâtea ori eu mi-am adus aminte,
că te-aşteptam, sub floarea de cireş,
când luna arunca, săgeţi peste morminte
şi stelele-ţi cântau în univers.

Dar niciodată, nu am părăsit cireşul
sub care eu mereu te-am aşteptat,
şi când veneai, din flori îţi curgea versul
şi niciodată, de tine n-am uitat.

Te aşteptam şi întrebam doar timpul,
dacă prin drumul lui nu te-antalnit,
priveam în nopţi cum curge anotimpul
până veneai şi îţi eram iubit.

Şi dacă n-ar fi fost, cireşul să mă vadă
chiar de plecam, spuneai că n-am venit,
dar printre flori, doar luna mă privea în grabă
şi eu zăceam în gânduri priponit.

Doar tu îmi eşti în noaptea-l meu luceafăr,
pe care eu l-aştept, în fiecare seară,
să te privesc cum curgi în ea ca nufăr
şi iar cobori spre mine de pe scară.

SA NU TE PIERZI DE MINE, 3.

Când noaptea bate în fereastră
şi visele se torc în fuse,
tu vii pe marea cea albastră
cu mine prinsă în cătuşe.

Şi ochiul tău ce stă ascuns,
atunci l-apucă plânsul,
de lacrimi este iar pătruns
când eu, privesc spre dânsul.

De ce nu stai să te gândeşti,
că eşti doar trecătoare,
şi-acum, e clipa să iubeşti
câmpia de sub soare.

Nimic nu este-ntâmplator,
nimic nu te omoară,
ca un luceafăr zburător
tu te arăţi pe seară.

Şi mai mereu ţi-aduci aminte,
că eşti, doar tu cu mine,
când te ating, te simt ferbinte
în porţile divine.

Opreşte-te din pasul tău,
căci talpa-ţi plânge mersul,
să poţi primi din Dumnezeu
în dar tot universul.

E multă dragoste-ntre noi,
să nu-i dăm cu piciorul,
că ne omoară pe-amândoi
şi ne ucide dorul.

Şi daca-r fi să mai trăim
în dragostea nebună,
pe colţ de stele să murim
cu-arama de pe lună.

E USOR.

E uşor să scrii poeme,
gânduri bine aşezate,
când iubirea-n tine geme
printre lanţuri de păcate?

E uşor să spui cuvinte,
când habar nu ai ce spui,
cum sunt viermii în morminte
hrana păcătosului.

E uşor să te dai mare
când de fapt tu eşti un prost,
ai prostia ta chemare
şi nu cred că ai vrun rost.

E uşor să stai la soare
invadat de-a ta prostie,
dar tu ştii că nu te doare
niciodată o gândire.

E uşor să fii pe lume
prostul ce bârfeşte-n sat
niciodată al tău nume
nu va fi nicicând uitat.

E uşor să spui că ştii
tot ce mişcă pe pământ,
dar n-apuci în veşnicii
să mai spui nici un cuvânt.

Dar, prostia ta e mare
şi pe faţa ta se-arată,
nu uita că nici o floare,
de tine na fost udată.

Şi acum, să laşi pe altul
să îţi spună cine eşti,
ca să ştie azi tot satul
că onoarea, o bârfeşti.

SA NU TE PIERZI DE MINE, 2.

Când te privesc, inebunesc,
că eşti aşa frumoasă,
aş vrea cu tine să iubesc 
şi luna de matasă.

Nu pot să uit privirea ta
cu care mai privit,
erai în drumul meu o stea
atunci când te-am găsit.

Şi cu sărutul meu uşor
eu ţi-am atins tăcerea,
că îţi era atât de dor
să simţi iar mângâierea.

Hai vin-o-acum pe pieptul meu,
să simţi iubirea-n mine,
să-ţi spun că te iubesc mereu
în porţile divine.

Chiar dacă, cineva îmi spune,
că veşnic voi ţrăi,
să mă despart orcând te tine,
mai bine aş muri.

Tu eşti o inimă ce baţi
în trupul meu flămând,
şi în altarul meu străbaţi,
iubirea-n legământ.

Ce aş mai vrea acum din viaţă,
dacă te am pe tine?
tu-mi eşti lumina de pe faţă,
şi tu trăieşti în mine.

Eşti dragoste din foc divin,
eşti vis de mângâiere,
cum să te las, să nu mai vin
în clipa de tăcere.

Mă-nchin la suflet şi îl rog,
să nu te scoat-afară,
că eşti în mine ca un drog
şi tu vei plânge-n seară.

Şi dacă eu, o să te pierd,
vreau să păşim prin poartă
cu tine cerul să-l dezmierd
ca unică răsplată.

SA NU TE PIERZI DE MINE.1.

Sunt trist şi nu sunt înţeles
şi asta mă omoară,
din flori pe tine te-am ales 
în fiecare seară

Şi mă gândesc mereu la noi
în fiecare clipă,
să-ţi fur din floarea de trifoi
o singură aripă.

Mă uit la tine cum clipeşti,
zâmbind aşa sfioasă
şi mă întreb de mă iubeşti,
ştiind că eşti frumoasă.

Sunt ca un prinţ în faţa ta
şi care te iubeşte,
şi care-n vis mereu te vrea,
o filă de poveste.

Eşti ca un înger în altar,
ce candela aprinde,
să-mi dea lumină astăzi iar
şi mâna mi-o întinde.

Privesc şi iar mă minunez,
o zi ce se arată,
şi mă gândesc, că mai visez,
un chip frumos de fată.

Eşti înger, demon, sau destin,
nu cred că voi afla,
dar ştiu că mai scăpat de chin,
şi-acum tu eşti a mea.

Nimic nu vreu să mai primesc
în viaţa asta toată,
fiindcă pe tine te iubesc,
fiint-adevărată.

Şi paşii mei nu vor pleca,
nicicând de lângă tine,
voi fi mereu în umbra ta,
să nu te pierzi de mine.

Fiindcă o lacrimă va curge
şi sarea ne-o va bea,
şi-atunci, iubirea mea va fuge,
mereu în urma ta.

O LACRIMA DIN OCHI DE INGER.

Prin porţile de-aramă, vreau să călătoresc,
fiindcă la cer mă cheamă, destinul să-l iubesc
şi daca-r fi vreodată, să mă întorc n-apoi
mă voi intorce-n poartă, să vă privesc pe voi.

Şi nu-mi va părea rău de viaţa chinuită,
căci, mi-am pierdut în hău, fiinţa mea iubită,
nimic nu mă mai leagă, de viaţă, de pământ,
dar inima întreagă, mi-a fost un legământ.

E multă nedreptate,şi-n dânsa am trăit,
chiar daca-m fost aproape de sufletul iubit,
minciuna m-a furat, de-atâtea ori să-mi spună
că-n sufletul curat, mă cheamă o furtună.

Jura că nu mă minte şi adevărul spune,
fugea printre morminte şi mă striga pe nume
nu m-am temut de moarte, nici de durerea ei,
ştiam că nu se poate, să scapi atunci când vrei.

Mai bine să trăieşti ca îngerul în stele,
chiar dacă mai iubeşti, pământul printre ele
acolo nu-i minciună, căci poarta o opreşte,
chiar dacă vrea să-mi spună,că încă mă iubeşte.

Să nu mă judecăţi, că asta-mi e dorinţa,
iubire să îmi daţi, să-mi spele umilinţa
şi-o să aveţi iertare, la cer când va urcaţi,
şi-n marea îndurare, pe voi să vă iertaţi.

INGER SI DEMON.

Când  ochii te-nsală, şi-auzul te minte,
doar inima-ţi pune în suflet cuvinte,
şi-ţi curge iubirea, când ura te spală
ca ploaia nebună, cu stropi în năvală.

Doar sufletu-ţi lasă o poartă deschisă
şi candela-n tine rămâne aprinsă,
să faci, diferenţa-ntre viaţă şi moarte,
iubirea să-ţi fie mereu mai aproape.

E cruntă durerea ce vine nebună,
ca haita de lupi ce atacă sub lună
când prinde o pradă, o rup în durere,
şi moartea se lasă pe ea în tăcere.

Destinul nu-ţi iartă, păcatul din cruce,
doar mirul din suflet, iubirea-ţi aduce,
atunci vei primi de la domnul iertare
şi duhul îţi pune, în ea alinare.

Minciuna te duce, în lacrimi amare,
şi ochi-ţi băltesc printre gustul de sare,
şi-atunci să aprinzi, lumânarea din tine,
ca ziua să curgă, în patimi divine.

Să cazi în genunchi, să priveşti în oglindă,
şi-apoi să te rogi, la domnul să-ţi prindă,
iubirea de suflet, şi dragostea-n tine,
şi-apoi să te-ntorci fericită la mine.

IUBIRE NEMARGINITA.

Lin păşeşte căprioara
cu copita despicată,
unde o aşteaptă seara
printre iarbă aplecată.

Dar privind la chipul tău
care mă priveşte tainic,
îţi aplec sărutul meu
să-ţi arăt cât sunt de darnic.

Eşti ca zâna de frumoasă
printre plopii adormiţi,
unde chipul tău se lasă
pe sub teii înfloriţi.

Ai privirea căprioarei
care doarme în culcuş,
unde turma de mioare
curge lin ca un arcuş.

Munţii se deschid spre lună
şi în crestă o răpeşte,
ca un prinţ ce se cunună,
cu mireasa ce-o iubeşte.

E stăpânul ce se-arată
adormit în vânt de şoapte,
şi cu faţa lui scăldată
fură stelele din noapte.

Te-aş culca cu mine-n crâng
pe polenul de dulceaţă,
unde mă opresc să plâng
lângă tine-n dimineaţă.

Şi când roua străluceşte
printre aur şi rubine,
chipul tău iar mă priveşte
când se-aseaza lângă mine.

UMILINTA IERTARII.

Urc la cer şi cobor valea,
unde îngerii m-aşteaptă,
să-mi aducă alinarea
cu iubirea lor cea dreaptă.

Nu găsesc nicicând iubirea
printre haita de păcate,
dar m-aşteaptă fericirea,
să o caut pa-n la moarte.

Sufletul meu plânge-n lacrimi
că plelin i-am dat să bea,
l-am ţinut închis în patimi
şi-acum plânge-n urma mea.

S-a lăsat crucea pe mine
până ce l-am obosit,
şi la porţile divine
m-a iertat şi m-a iubit.

Am trăit în astă lume,
şi-am crezut că sunt un zeu,
dar m-am înşelat pe mine
că sus este Dumnezeu.

Ce nebun am fost eu doamne,
când eu m-am crezut mai mare,
şi-acum candela va arde
ca o sfântă lumânare.

Cum să-mi cer acum iertare?
nu ştiu doamne ce-am crezut,
ştiu că inima mă doare
şi-n durere am căzut.

Mă aşez în faţa ta,
în genunchi la judecată,
să-mi primesc pedeapsa grea
ce la tine-n cer m-aşteaptă.

ADEVARATUL CHIP DIN SUFLET.

O cărare duce-n taină,
printre zei, se urcă sus,
unde luna cu-a sa haină
printre zodii a apus.

Si din stele-ncet apare
un luceafăr de poveste,
lângă stele căzătoare
sus pe boltă se iveşte.

Şi încet, încet coboară,
la fântâna părăsită,
să învie noaptea iară
lângă luna adormită,

Se aude cum suspină,
printre codrul nopţii trece,
să îmbete cu lumină
luna, care zace rece.

E frumos, şi nu-ndraznesc
să îi sting a sa lumină,
fiindcă vreau să mă iubesc
sus în noaptea cea divină.

Şi-l privesc atât de blând
ca o lacrimă stropită,
cu sărutul meu din gând
sus pe bolta adormită.

Nu e noapte mai frumoasă,
decât cea ce îi vorbeşte,
şi îl cheamă iar acasă
să îi spună,că-l iubeşte.

Printre îngeri lin coboară
şi prin file de cuvinte,
să ajungă-n prag de seară
ca lumină în morminte.

CARAREA DRAGOSTEI.

Ţi-am scris poeme, şi ţi le-am citit,
şi lângă tine-am fost o vreme,
a fost o zi în care ne-am iubit
şi-acum iubirea-n mine încă geme.

Şi n-am uitat nici când să-mi amintesc
că drumul meu la tine m-a adus,
şi am venit mereu să te iubesc
chiar dacă ploaia, a căzut de sus.

Te-am ameţit, când ţi-am turnat sărutul
şi diamantul meu în tine-a curs,
în dragoste a înflorit şi aşternutul,
când ne-au cântat şi stelele de sus.

Şi ţi-am compus un vis din univers
şi pe vioara nopţii eu l-am pus,
când ţi-am cântat poemul lui în vers,
ai înflorit în candela de sus.

Tu ai aprins în mine, lumânarea
şi-n focul ei cu tine m-am scăldat,
sărutul tău a îmbătat şi marea
când soarele în lacrimi l-ai lăsat.

O zi se naşte, din flori de peruzea,
şi chipul ei pe faţa ta se-arată,
şi tu răsari pe cerul ei o stea
când luminezi , cărarea ei curată.