SCRISOAREA DORINTELOR.

 

 
 Se plimbă de dimineață soarele încet pe lac,
 m-am spălat întâi pe față și-am știut ce o să fac,
 am știut c-o să privesc chipul tău tăcut în somn,
 erai visul meu frumos, când îl văd nu mai adorm.
 
 Mă trezesc vorbind cu tine, dar tu dormi atât de-adânc,
 atunci știu un tril că vine, doar din inimă din crâng,
 și s-așează-ntâi pe vise ca sărutul meu ce-așteaptă,
 ca în nopțile promise, să te mai sărute-o data.
 
 Știi, pentr-o clipă să fim îngeri, doar noi doi mereu să fim,
 și când curg lacrimi din suflet, amândoi să ne iubim,
 să nu lași să curgă noaptea peste inima iubită,
 că va ninge peste dansa , stând în lacrimi părăsită.
 
 Scriu acum iubirea mea, pentru tine o scrisoare,
 s-o citești cu ochii tăi când e luna călătoare,
 când izvoarele suspină de atâta mângâiere,
 voi striga încet la tine cu-n sărut în adiere.
 
 Și-apoi te voi lua de mână să te duc ca o nălucă,
 pân-acolo unde luna fuge-n lacrimi de se culcă,
 și de-acolo să te sui pe o rază călătoare,
 până-n poarta soarelui ca o zâna sclipitoare.
 
 Ce frumos e valsul nostru când tu râzi iar fericită,
 parcă ești prințesa care dormi în codru adormită,
 și eu vin încet călăre cu-n sărut să te trezesc,
 să îți spun iubita mea: hai acum să te iubesc.