pe care am pierdut-o într-un poem nescris
mereu mă străduiesc să o găsesc din nou
aş vrea să te iubesc trimis de-al meu ecou.
Doar paşii rătăcesc prin domuri şi icoane
să îmi împărtăşesc cu mirul a mea foame
pierdut şi obosit cu-a mea dorinţă moartă
la tine am venit trimis de a mea soartă.
O lume zbuciumată se-aruncă peste noi
nici când ea nu ne iartă, ne bagă în gunoi
şi-ţi calcă peste suflet cu cuie ascuţite
ea vine ca un urlet cu marile ispite.
Ce este viaţa asta pe care o trăim?
în foc ne e năpasta când noi o să murim
când lacrimile strigă deasupra de mormânt
legaţi cu-a ei verigă ne scapă Duhul sfânt.
Ispita mea e mare şi nu se potoleşte
ea vine ca o ploaie şi-n suflet te loveşte
nicicând ea nu se lasă în pofta ei nebună
te cheamă-ntâi la masă cântându-ţi lin pe strună.
În crunta închisoare destinul ne cuprinde
ne minte cu o floare şi-apoi pe rând ne vinde
lăsând pe noi să cadă o cruce obosită
doar cerul să o vadă pe spate răstignită.
Acum să-mi spui iubito de vrei să te iubesc
iubirea ce-am pierdut-o, cu sufletul plătesc
şi inima mă-ntreabă ce am făcut cu ea
o să-i răspund degrabă, am pus-o-n faţa ta.
Te am mereu cu mine oriunde eu m-aş duce
un vis vreau de la tine chiar dacă urc pe cruce
să-l pun sub capul meu chiar dacă el mă vinde
să te iubesc doar eu când setea mă cuprinde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu