Când omul nu mai poate să ducă un necaz
se sprijină pe coate să mai rămână treaz
în viaţă el se zbate să scape de-a sa cruce
pe drumul ce străbate durerea ce o duce.
Îşi caută dreptatea prin lacrimi şi durere
dar îşi găseşte moartea când clipa lui îl cere
pribeag mereu el este prin chin şi rugăciune
când moartea îl găseşte cu sufletul tăciune.
Există alinarea doar dacă se închină
când sfântă-i e chemare să zboare spre lumină
el se ridică înger spre glasul celui care
îl scoate ca un miel în turma de mioare.
E dulce-a Lui iertare din sfânta judecată
ce curge ca o mare când vine şi te iartă
doar sufletul rămâne la masa de credinţă
să ducă al tău nume în lacrimi şi căinţă.
Cuvântul sfânt îţi spune, să nu alungi săracul
tu să îl strigi pe nume şi să îi umpli sacul
că fapta ta se duce ca fulger spre lumină
şi pe altar s-o culce la poarta cea divină.
Iubeşte-mă pe mine ca frate ce îţi sunt
căci viaţă fără tine e ploaie dusă-n vânt
obrazul meu mă doare, dar mai loveşte-o dată
mai vrei pacatu-n sare pe crucea sărutată?.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu