PRIBEAGUL

Un om pribeag pe drumul său a întrebat destinul,
de ce trăieşc asa de rău şi tot îmi beau pelinul?
de ce sub soare mai trăieşc cu chipul chinuit?
când nu mai stiu nici să iubeşc, cu ce am mai greşit?.

La casa lui de om pribeag nimic nu străluceşte
doar sărăcia-i cade-n prag şi foamea nu-l slăbeşte.
pe chipul blând şi prăfuit sudoarea îi tot curge
pe drumul vieţii e hulit şi noaptea îl tot plânge.

În cer la Domnul e iubit şi taina nu îi spune
că Dumnezeu i-a hărăzit pe cer o stea anume
priveşte-n  jos şi-i învelit cu sărăcia care
decând pe lume a venit o duce în spinare.

Trăieşte singur, gârbovit, departe de altare
doar sufletul i-a tot vorbit de dragostea cea mare
pe pragul casei aşezat cu ţolul rupt în două
privire-a lui a lăcrimat spre norii ce îl plouă.

O viat-amară şi-un destin le-mparte cu pelinul
când îmbrăcat  în a lui chin îşi plânge-n taină vinul
dar viaţa, nu la întrebat, nicîcând de sărăcie
în zdrente ea la aruncat pentru o veşnicie.