o stânca care n-a apus
dar ştiu că sufletul te iartă
cum iartă Dumnezeu de sus.
Am fost şi eu măcar odată
ca visul prins într-un măslin
dar am căzut răpus de soartă
pe crucea mea să mă închin.
Tăcut cu ochii spre iubire
mă pun ades la masa ei
să-mi dea un gram de fericire
din cupa plin-a dragostei.
Şi dacă n-ar fi fost destinul
cum aş putea să zăbovesc?
la masa ei să-mi beau eu vinul
şi-n suflet iar să o primesc.
E soarta crudă, sau e vie?
nu poţi privi adânc în ea
eşti ca un vis în colivie
şi-aştepţi să vină moartea ta.
Şi amintirea mai rămâne
în urma ta să mai vorbească
în gândul unui singur nume
care mai vrea să te iubească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu