şi cu privirea rătăcită,
călcând pământul purpuriu
cu viaţa ta nefericită.
Flămând şi trist, însingurat,
sătul de viaţă şi durere,
tu de destin te-ai agăţat
ascuns cu gândul în tăcere.
Ai lacrimi care sau uscat
de-atâta plâns şi-amărăciune
în somn şi visul l-ai udat
ce te striga mereu pe nume.
Acum suspini de-atâta plâns
doar inima îţi mai vorbeşte,
când mirul Domnului te-a uns
cu Duhul Sfânt, El te uneşte.
Pribeag, sărac şi necăjit,
tu urci golgota-nsângerată
cu paşi spre cel ce te-a iubit
ca o fiint-adevărată.
Tu treci ca frunza pe izvor
ce curge lin spre sfânta poartă.
când sufletul se duce-n zbor
la judecata ce te iartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu