și se-aunde jos în vale lângă stâna liniștită,
lin coboară de pe munte un cioban călcând la vale,
printre turma de mioare încă-n asfințit de soare.
Munții se ascund în noapte ca o zână adormită,
ce coboară prin izvoare peste apa liniștită,
Turmă-ncet , încet se pierde căutând stâna din vale,
și în cer se-arată luna cu mantaua sclipitoare.
Un cioban încet iar cântă când pe fluier îl trezește,
peste valea adormită prin mioare lin pășește,
mieii curg încet la vale când pe cer stele se-aprind,
și-n oglinda dintre ape se arată strălucind.
Iar începe noaptea sfântă să ascundă asfințitul,
când se-aprind focuri în noapte ca să cheme răsăritul,
cerul este iară-și rege când și-arată din nou fața,
stâna doarme în tăcere pân-apare dimineața.
Cântă noaptea iară-n lacuri printre trestia ce doarme,
un luceafăr lin coboară peste valuri în năframe,
doar pe coama nopții trece luna cu a ei lumină,
căutând să fie zâna peste noaptea ce divină.
Și în codru e tăcere când copacii sunt în vise,
stelele coboară-n frunze peste pletele lor ninse,
cu lumina de aramă de pe luna care trece,
căutând s-ascundă noaptea printre negura ei rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu