STRIGATUL MIELULUI

Vântul mai suflă şi trece prin glie,
ţărâna-i amară în marea câmpie,
oştenii căzuţi zac în somnul de veci
şi frunza adie când calci pe poteci.

Se simte mirosul ascuns în tăcere
şi codrul îşi plânge cumplita durere,
doar chipuri uitate de mult răstignite
apar în icoane, în domuri cioplite.

Dar cine-i de vină că ziua răsare
şi luna prin stele, e stea călătoare,
doar codrul e martor la timpul ce trece
şi-apoi e pământul în haina lui rece.

În timp, e un clopot ce bate-n surdină
şi-n liniştea nopţii ne spală de vină,
la capăt de cruce el plânge-n tăcere
când mirul îi unge cumplita durere.

S-aprind lumânări ca lumină-n morminte
pământul ascultă tăcut prin cuvinte,
cum lacrimi ajung pe ţărână amară
şi morţii îi cer să îi scoată afară.

E legea divină din candela sfântă
ce cheamă mioara la domnul, la nuntă,
pastor să îi fie în turm-adunată
să-i spele durerea ce-a plâns-o odată.