De ce mai plâng pe viaţă mea
căci am călcat cu foc pe ea
degeaba stau şi o jelesc
când eu nu pot s-o mai găsesc.
Ea a fugit s-a dus în zare
că un apus s-a scuns în mare
cum să mă-ntorc eu după ea
când mi-a fugit din calea mea.
Mă bate soarta şi cuvântul
cu focu-mi arde legământul
nici îngerii nu mă cunosc
din faţă lor mă tot gonesc.
De ce tu viaţă nu te-ntorci
să-ţi pun o cruce între porţi
şi să fiu răstignit pe ea
până ce-ţi spăl durerea ta?
Eu nu mai sunt un om normal
sunt pentru suflet un hamal
şi pentru tine o lumânare
când tot o plângi la închinare.
Clopot albastru de lumină
să-mi creşti tu floarea din grădină
s-o scalzi cu soarele pe faţă
şi-al meu sărut de dimineaţă.
Îţi las o mică moştenire
s-o pui pe chipul tău iubire
şi s-o aprinzi când te închini
sub cerul albastru de lumini.
Şi luna să i-o pui de pază
că floarea albă pusă-n vază
şi peste ochii ei de vise
să-mi scrii cuvintele promise.
