FRUMUSETEA SCRISULUI

Nu aştepta să mă descoperi cantonat în normalitate, altfel văd lumea şi e firesc, căci merg în mâini, calc cerul în picioare şi din această poziţie, dinamica universului nu pare atât de haotică. Privind printre ghete caut indicii sau un reper care desigur nu există, pentru că aerul pe care păşesc are obiceiul straniu de a-şi schimba culoarea în fiecare clipă, cum fac ochii tăi.

Ştii ce simt, aşa că următoarele cuvinte n-or să te surprindă. Eu, cel ce te pierdeam în fiecare noapte şi te regăseam dimineaţa, cel ce ţi-am fost umbră şi te-am iubit complet aşteptând o vorbă, un gest care să-mi dea speranţe, eu voi pleca. Ai fost reperul meu de zi şi nu era puţin, dar vezi, umbra nu vede astfel de semne, din cauza luminii nu vede, a soarelui. Voi dispărea din stânga ta, n-o să observe nimeni, de la un timp frământările fac zarvă de fanfară în mintea mea, iar eu, precum ştii, trăiesc la cote maxime. Întrebările fără răspuns, starea de incertitudine şi gelozia absurdă, mă încolţesc din toate părţile, din teamă de penibil aleg plecarea.

Nu eşti tu de vină, drumul meu a fost mereu neclar, ceaţă-ploaie-zloată, pavaje cu sute de cărţi, în fiecare pagină speranţele pulsau, râdeau, de-ai şti de câte ori am evadat în vis, am mers pe cărări nepământene de un diabolism ingrat cu o singură şi precisă destinaţie. Degeaba m-am hrănit cu otrava trupului tău de femeie frumoasă, nici iadul nu mai părea sinistru, aducea c-o bodegă de cartier în preajma anului nou, beteală, artificii şi gunoi, n-am învăţat nimic.

Te-am consumat în doze mici, să mă obişnuiesc cu gustul tău, să nu mai fie nociv, să apară senzaţia de saturaţie, să mă plictisesc de tine, n-a fost aşa. Chiar dacă ura, pe care plecând o voi simţi pentru părul şi ochii tăi divinizaţi acum, chiar dacă te iubesc şi mi-am îngenuncheat sufletul în sufletul meu, degeaba. În definitiv răul a fost tot timpul în mine, i-a trebuit un singur imbold ca să renască, iar eu nu am înţeles nimic.

Să nu anticipăm, azi sunt aici şi te iubesc cum iubesc apa dintr-un urcior, te sărut cum sărut buza paharului plin, mă îmbrac în tine cum îmbrac ploaia şi marea, în schimb tu mă iubeşti cum iubeşti copacul, mă îmbrăţişezi cum îmbrăţişezi scoarţa lui, te strecori în seva mea şi urci până la frunzele de sus, te simţi stăpână îmi spui aşa a fost mereu, dar n-ai ştiut să îmi comunici prin gesturi şi cuvinte, pentru că la mine valorile sunt inversate. Şi apoi dragostea, cum am fi putut face dragoste când eu stau tot timpul în mâini, dorm în mâini, gândesc în mâini, tu eşti neobosită, ai rădăcini şi eşti ancorată, dar uite, nu am avut timp măcar o dată să ne privim în ochi, evident unul din noi ar fi trebuit să se întoarcă, să vadă lumea altfel şi asta era imposibil. Doar dacă ai fi renunţat la zborurile tale de noapte, dacă m-ai fi iubit cum iubeşti apa dintr-un urcior, dacă m-ai fi sărutat cum săruţi buza paharului plin, dacă te-ai fi îmbrăcat în mine cum te îmbraci în ploaie şi în mare.

Nimic nu s-a întâmplat, n-a fost să fie, poate dacă ne-am fi întâlnit mai devreme... odată am fost şi eu un animal sociabil, râdeam-glumeam-plângeam, aveam prieteni, ideile m-au schimbat şi cărţile, aşa a apărut această nouă poziţie pentru gândit, pentru citit şi pentru scris, o poziţie cu polii inversaţi, iar tu erai atât de albă, cu hainele ca nişte voaluri străvezii şi părul ca o ceaţă de toamnă, ca şi cuvintele pe care le rosteai şi rămâneau un timp într-o suspensie ca un praf de cretă.

Acum degetele mă asigură că femeia din faţa mea zâmbeşte fierbinte şi parfumat, din pricina anotimpului din ea se scutură culori, curând dincolo de trupul ei voi zări albul unei realităţi care nu există. Mâine voi fi departe, voi lua înfăţişarea copacului cu rădăcinile bine înfipte în cer, mă voi ascunde sus, într-o pădure de munte, voi asculta ploaia cum atinge crengile şi scoarţa, când frunzele vor începe să cadă, voi porni mai departe.