LACUL DE AUR.

Sub răchite adormite care-şi leagănă în plete
licurici ce luminează printre frunzele cochete,
curg luceferii pe apă printre trestii adormiţi
când în maluri se ascund sutele de licurici.

Nu e noapte mai frumoasă căzută cu luna-n valuri
când prin trestii se ascunde un luceafăr între maluri,
şi pe nuferi iar se lasă aur pur căzut din stele
care luminează floarea cu arama dintre ele.

Şi când vântul lin adie printre tresti-adormită
lacul cu al lui câmpie curge-n noaptea liniştită,
şi încet, încet se-arăta, ca o zână care trece
lebăda plutind agale pe oglinda lui cea rece.

Noaptea curge în mătase ca un răsărit de soare
când din valuri se arată diamante de culoare,
s-a oprit din valsul ei lebăda ce simte somnul
ca un vis ce te adoarme când i s-a băut polenul.

Totu-i vis acum în noapte chiar şi luna clipoceşte
lebăda cu visul ei printre valuri lin pluteşte,
şi se-ascunde adormită sub o sălcie pletoasă
care doarme liniştită peste maluri mătăsoasă.

CANDELA NOPTII.

De ce plângi noapte-n ochii tăi cu candela aprinsă?
tu ai uitat că sunt şi-ai mei cu lumânarea stinsă,
sau ai uitat când ai zăcut pe cer în întuneric
când clopotul iar a cântat în slujbe ca un cleric.

De ce nu poţi să înţelegi când liniştea se lasă?
că zare-aduci-un răsărit ca mire la mireasă,
şi tu nu poţi să înţelegi când candela se stinge
că-n visul tău o să veghezi o inima ce plânge.

Nu poţi să fii în viaţa mea cu luna ta aprinsă
chiar dacă curgi în răsărit lumina-ţi este stinsă,
şi diamantele din soare curg toate peste tine
şi ştiu că inima te doare că nu te culci cu mine.

Să nu mai plângi c-aşa e dat din sfânta ta cetate
unde un suflet prea curat în inimă-ţi mai bate.
şi ai luceferi ce te-aprind cu steaua ta polară
dar nu uita, că nu e vis să îl închizi afară,

Acum te las în somnul tău când roua-ncet apare
şi aurul coboară-n ea ca un sărut din soare,
dar o să fiu aici când vii cu steaua ta polară
n-o să te uit,şi-o să-ţi aprind, o candelă pe seară.

Acum mă duc să mă ascund,să mă iubesc cu tine
chiar dacă stelele mai plâng luceferii cu mine,
eu o să las un semn pe cer că tu-mi vei fi iubită
şi-aripi îţi pun pe-al tău eter cu luna adormită.

LEAGĂNUL MACILOR.

Când ispita mă încearcă printre macii înfloriţi
câmpul leagănă iubirea care ne-a făcut iubiţi,
şi ne duce cu mireasma florilor încătuşată
asezandu-ne-n fereastra cu sărutul ce ne iartă.

Se deschide larg câmpia care cântă înflorită
mâcii cu a lor mireasmă te răpeşte adormită.
şi te plimbă printre flori ca un flutur ce valsează
ameţită de culori când doar visul te visează.

Nu te las să curgi în vis când te vei iubi cu mine
vreau din soare să-ţi aduc diamantele divine,
şi pe gura ta să-ţi pun un sărut făcut din ele
şi în candelă s-adun ochii tăi căzuţi din stele.

Cine este mai frumoasă decât florile de maci?
când parfumul lor te fură pe rubine-ncetul calci,
şi când vântul te ajunge tu alergi ca o nălucă
ca să prinzi sărutul meu ce în floarea lui te culcă.

Se desprind uşor în vânt doar izvoare de petale
căutând să prindă ziua printre marea sclipitoare,
soarele cu-a lui coroană îţi pictează strălucirea
ochii tăi mi-aruncă floarea ce ne-a dat în vis iubirea.

Ce să-ţi spun iubirea mea când cuvintele-au tăcut?
ochii nopţii de cleştar peste tine au trecut,
şi-au căzut în câmpul plin printre macii adormiţi
unde noi am suspint prin săruturi fericiţi.

NIMENI NU E MAI FRUMOASĂ CA TINE.

În amurgul ce adoarme între răsărit şi-apus,
ochii tăi privesc în stele candela ce arde sus,
mai lipseşte lumânarea sufletului tău aprinsă
că să îţi găsească calea când lumina este stinsă.

Se trezeşte iar tăcerea când iubirea nu mai poate
să-ţi aducă mângâierea din frumoasa ei cetate,
când ţi-e dor să fii cu mine lasă-te în visul meu
ca un suflet ce se duce sus în cer la Dumnezeu.

Lasă-te pe gândul meu ce te fură pregătită
să te-aducă-n podul nopţii printre stele adormită,
şi acolo eu te-aştept pe un colţ de stea polară
să m-aprind cu tine-n vis ca luceafărul de seară.

Eşti frumoasă când te scaldă candelă ce e aprinsă
ca o stea ce se aprinde în năframa nopţii prinsă,
şi iubirea mea pătrunde ca un val ce lin te fură
când sărutul te atinge cu nectarul meu pe gură.

Şi când noapte se îmbată cu parfumul de iubire
lacrimile tale curg în izvor de fericire,
şi se-aştern încet pe nori ca luceferi de lumină
şi în răsărit coboară printre ruoa cea divină.

Eşti un înger ce coborî şi îmi spui că mă iubeşti
când luceferii se sting printre sferele cereşti,
şi rămâi o stea pe cer când iar noaptea va venii
şi când candela se-aprinde printre stele vom fugi.

SFÂRŞIT DE APUS.

Un apus încet se-arată la o margine de viaţă
căutând s-astupe luna şi lumina de pe faţă,
chinuit în drumul său un destin vrea să ajungă
sus în cer la Dumnezeu mâna lui să o atingă.

O fiinţa rătăcită plânge-amarnic suferinţa
când apusul o pândeşte să îi spele umilinţa.
din culcuşul suferinţe-i strigă-ncet către apus
s-o mai lase, să mai vadă , stelele ce curg de sus.

Dar apusul se ridică peste ea şi o-nconjoara
se căieşte, şi se roagă când lumina-ncet coboară,
şi se-aşterne peste ea ca o pânză de iertare
strigând marea iertăciune din păcatul ce o doare.

Doar un înger mai coboară pe cărare de lumină
şi la capul ei o plânge cu atingerea divină,
şi o-mbraca în cămaşă şi încet o pregăteşte
şi-o alina cu credinţa sufletului ce-o iubeşte.

Nu e timp să mai privească soarele din cer odată
sufletul încet se duce în cetatea luminată,
şi apusul s-a sfârşit peste trupul adormit
şi-a rămas să se întoarcă în ţărână liniştit.

Ce e viaţa, ce-o trăieşte o fiinţa-n chinuri grele?
când destinul ei o prinde printre lacrimi şi durere,
şi traieste-atâta timp cât apusul nu apare
şi-n ţărâna din pământ se usucă ca o floare.

SA NU UCIZI IUBIREA.

Să nu ucizi iubirea din mine niciodată
destinul nu te iartă când crucea lui o duci,
şi lasă gândul tău prin inimă să treacă
şi-atunci vei şti iubire tu încotro s-apuci.

E mare libertatea când poţi alege soarta
şi când sărutul vieţii te-atinge în destin,
să nu greşeşti dorinţa că nu mai găseşti alta
şi-atunci iar va seca paharul plin de vin.

Păşind încet destinul cu paşii tăi l-atingi
să nu stârneşti pelinul căci el te otrăveşte.
şi-atunci n-o să mai poţi la crucea ta s-ajungi
să prinzi al tău păcat ce moartea îţi doreşte.

Eu te iubesc oricum chiar dacă mă loveşti
şi piatră ta o simt în lacrimi şi durere,
aş vrea să-ţi spun acum că-n suflet te găseşti
şi te îmbrac iubire cu multă mângâiere.

Tăcerea e de aur când lacrima-ţi vorbeşte
şi taina se ascunde şi plânge de durere,
ai vrea să simţi iubirea, dar nu te mai iubeşte
când candela va arde cuprinsă de tăcere.

Să nu te mai porneşti cu gândul tău nebun
căci noaptea te va prinde în lanţuri adormită,
şi visul tău de noapte se va topi în scrum
şi-atunci te-ntreb pe tine: tu chiar mai vrei iubită?

IUBIRE, CREDINTA SI DURERE.

Am omorât un om, şi-atunci eu am uitat 
că sufletul din mine în suflet i-a rămas, 
de ce eu am greşit şi gândul l-am pătat? 
căci i-am găsit iubirea ca fiind al său urmaş. 

Eu mi-am ucis iubirea când am pierdut fiinţa 
cu care m-am iubit de-atâtea ori pe seară, 
şi-n locul ei am plâns cu toată umilinţa 
când s-a uscat în mine frumoasa primăvară. 

Se lasă-amărăciunea în liniştea din noapte 
când crunta mea durere în lanţuri mă cuprinde, 
acum aş vrea să scap din marea ei cetate 
şi simt că nu mă lasă şi-n zale ea mă prinde. 

Mi-am înrobit în lacrimi şi inima din mine 
şi-am pus-o-n jug să tragă pacatu-n locul meu, 
dar n-am ştiut nicicând că supărarea vine 
şi voi simţi durerea din ce în ce mai greu. 

Nu am ştiut atunci că o să trag destinul 
în hamul de păcate pe care eu îl duc, 
dar mi-am ucis iubirea şi-am otrăvit şi vinul 
şi-acum păşesc pe trepte şi către cer mă urc. 

Acum sunt fără suflet şi inima-nrobită
şi marea mea durere din mine nu mai pleacă, 
mă ţine tot în lanţuri şi nu e obosită 
cu paşii ei şi munţii pe mine încă calcă.