că sufletul din mine în suflet i-a rămas,
de ce eu am greşit şi gândul l-am pătat?
căci i-am găsit iubirea ca fiind al său urmaş.
Eu mi-am ucis iubirea când am pierdut fiinţa
cu care m-am iubit de-atâtea ori pe seară,
şi-n locul ei am plâns cu toată umilinţa
când s-a uscat în mine frumoasa primăvară.
Se lasă-amărăciunea în liniştea din noapte
când crunta mea durere în lanţuri mă cuprinde,
acum aş vrea să scap din marea ei cetate
şi simt că nu mă lasă şi-n zale ea mă prinde.
Mi-am înrobit în lacrimi şi inima din mine
şi-am pus-o-n jug să tragă pacatu-n locul meu,
dar n-am ştiut nicicând că supărarea vine
şi voi simţi durerea din ce în ce mai greu.
Nu am ştiut atunci că o să trag destinul
în hamul de păcate pe care eu îl duc,
dar mi-am ucis iubirea şi-am otrăvit şi vinul
şi-acum păşesc pe trepte şi către cer mă urc.
Acum sunt fără suflet şi inima-nrobită
şi marea mea durere din mine nu mai pleacă,
mă ţine tot în lanţuri şi nu e obosită
cu paşii ei şi munţii pe mine încă calcă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu