Ninsoarea visului

Aud cum ninge ochii din sprâncene,
şi cum îi văd, iubirea-n mine geme,
ascult cum lacrima pe ochii tăi se duce
şi cum a plâns IISUS HRISTOS pe cruce.

Privesc şi văd cum curge iar din soare
cununi de nuferi care vin în maluri,
cum curg cascadele în ropotul de floare
şi cum din zodii pornesc iubirii în valuri.

Să nu te-ntrebi, de ce e mare-albastră,
de ce din munţi coboară lin izvoare,
de ce se-ascunde luna în fereastră,
de ce iubita mea? de ce oare?

Dar timpul vine ca să îţi vorbească,
să îţi aşeze cununi de iasomie
în ochii tăi el vrea să-ţi înflorească
marea de flori, din veşnica câmpie.

Te fur să vii cu mine în marea dintre vise,
şi-n carul mare, în braţe să te pun,
să te răpesc din nopţile promise,
şi astrul nopţii în mine să te-adun.

Printre castani te plimb de ziua ta
şi prin priviri îţi scriu că te iubesc
şi prin sărutul meu de catifea,
cu stelele din noapte te doresc.

LENEA.

Un motan dormea la soare,
stand intins pe-o buturuga,
nici in blana nu il doare,

nu avea de gand sa fuga.

Mai era incu-n motan,
care se lingea pe blana,
stand culcat in leustean,
invartind de zori o pana.

Printre toate ce erau,
treciu-n soarec zgribulit,
amandoi se intindeau,
si indata si-au vorbit:

,,Ia asculta tu comfrate,
fi o sluga credincioasa,
prinde soarecul mai frate,
si adumi-l tu la masa,,.

Cel ce sta cu pana-ngura,
se uita spre celalant,
,, stii ca esti tu o figura,
ce sunt eu asa galant?,,

,,Ca in loc sa-ti fie mila,
ca eu sunt un biet motan,
ma privesti cu-atata sila,
nu te uiti ca nimic n-am,,.

,,Tu macar invarti o pana,
si mirosi a leustean,
si te lingi mereu pe blana,
si mananci din ana in an,,.

Pana sa termine vorba,
soarecul a disparut,
dar acum nu mai au ciorba,
ca de prosti ei au zacut.

Lacrimi de lună

De ce te-ascunzi de ochii mei
şi nu laşi noaptea să-ţi vorbească?
De ce din soare sar scântei
când ziua plânge să se nască?

Pe sânii tăi ţi-am pus petale
şi ţi-am vorbit cu sărutări,
când ţi-am adus luna în cale
să te stropească cu ninsori.

Când ţi-am cuprins palmele tale
şi mi-ai şoptit să te iubesc,
când nopţile curgeau agale
prin şoaptele ce îţi vorbesc.

Doar eu cu tine mai eram
şi ne iubeam în întuneric,
când stelele plângeau la geam
cuvântul domnului în cleric.

Mai ştii cum plânge soarele
când zâna lui este răpită?
Cum plâng în vis izvoarele,
după o noapte-mpodobită?

Aşa va plânge luna-n soare,
că doar el este cel ce vine
şi chipul tău frumos, de floare,
va plânge-n lună pentru mine.

Şi lacrimi cad în vis la vale
şi în cascade de sub lună,
din flori vor curge iar petale,
pe capul soarelui cunună.

CINA LUI DUMNEZEU.

Ma uit si-l vad pe cel sarac,
cum isi jeleste soarta,
el isi traieste-al sau pacat,
si foamea si napasta.

La casa-n margine de sat,
se roaga cu credinta,
ca azi nimic nu a mancat,
si plange-n umilinta,

El in genunchi se-nchina iar,
ca foamea rau il doare,
ar vrea sa mearga la altar,
la sfanta inchinare.

Dar e sarac si e scuipat,
in zdrente cand apare,
la domnul e cu gand curat,
si vrea a lui scapare.

Caci n-a facut nimic el rau,
doar vrea sa se inchine,
caci simte ca pacatui greu,
si suferinta-i vine.

Ce vina am ca sunt sarac?
el striga cu-n durare,
nu pot nicicand un rau sa fac,
dar vreau si eu iertare.

Caci m-am nascut sarac cum sunt,
c-asa mi-a fost destinul,
si vreau sa fac un legamant,
sa nu mai gust pelinul.

Ce rau eu voua v-am facut?
de ma tot dati afara,
in domnul eu am tot crezut,
si vreau sa m-a-nchin iara.

Nu am si eu dreptul sa stau,
in genunchi la altar?
in fata domnului sa dau,
socoata cand vin iar.

Sunt om si eu si sunt sarman,
de ce ma tot scuipati?
vin la cersit ca bani nu am,
cu piatra-n mine dati.

Dar eu ma rog la Dumnezeu,
s-aveti iertarea toti,
eu n-am facut aici vrun rau,
si nu v-am facut hoti.

Din cer coboara in alai,
cand clopotul lui suna,
s-aduca vestea cea din rai,
cand ingerii se-aduna.

La masa domnului il iau,
si-l pun in noi vesminte,
si blana mielului ii dau,
si steaua alba-n frunte.

Scrisoare de dragoste

Pe-aleea plină de castani,
ades cu gândul am trecut
şi-n amintirea dintre ani,
un astru-n mine s-a născut.

Pe banca veche care-o ştii,
pe care o priveam pe geam
când te-aşteptam ca tu să vii
şi când în braţe ne luam.

Privesc şi ştiu că te-am văzut,
cum tu treceai ca o himeră,
cu ochii-n lacrimi ai căzut,
căzând pe banca efemeră.

Şi când castanii se lăsau
cu frunzele deasupra ta
şi-n adieri te mângâiau,
erai un vis, sau poate-o stea.

Mi-aduc aminte că te luam
de mâna, ca pe-un mic copil
şi prin alei noi rătăceam,
ne furişam, tiptil, tiptil.

Şi când vroiam să te sărut,
îţi arătam pe cer o stea
şi-n ochii tăi eu am văzut
priviri de vis şi catifea.

Ţi-aduci aminte sub castani
când eu ţi-am spus că te iubesc,
că te-am văzut de-atâţia ani
şi-am vrut sub ei să îţi vorbesc?

Veneam pe banca asta veche,
şi îţi lăsam câte-o scrisoare
şi îmi doream doar la ureche
să te ating cu-o sărutare.

Şi mă rugam să nu mai plouă...
Ştiam că tu n-o să mai vii...
Din răsărit, încă din rouă,
priveam banca cu nostalgii.

Dar într-o zi n-ai mai venit
şi banca a rămas pustie,
castanii toţi au înflorit
şi amintirea-ţi este vie.

Aceasta e scrisoare mea
ce a ramas pe banca veche,
pe sub castani de catifea
şi cu iubiri în a lor plete.

DARUL IUBIRII.

Prin umbra timpului te caut,
privind in sec cu ochii-n lacrimi,
si-n drumul meu ce am trecut,
eu ma inchin sa scap de patimi.

Se crapa cerul si cad norii,
si totu-n cale e ruina,
eu nu mai vad zburand cocorii,
prin noaptea alba si senina.

Eu nu mai vad nici ochii care,
ii stiu ca ei m-au fermecat,
cand muntii au crapat in zare,
si cand din soare au muscat.

Privind sa vad daca mai ninge,
cand norii au cazut pe mine,
din cer privirea ta ma unge,
cand luna plange pentru tine.

As vrea sa vad cum iar cocorii,
se-n nalta, sa-ti aduca tie,
de unde au picat iar norii,
cand ploaia ud-ata campie.

Si cand pe creste curg izvoare,
si muntii cresc spre tine iar,
vor imflorii din nou petale,
ce-ti vor aduce marea-n dar.

Si cand pe valuri tu plutesti,
sa o strabati ca o maiastra,
doar astrul noptii te numesti,
din apa marii cea albastra.

SFARSIT DE DESTIN.

Afara ninge linistit ,
dar a venit si somnul,
pe scara urc iar obosit,
caci iar ma cheama Domnul.

In poarta lui sunt asteptat,
sa dau la el socoata,
ca sufletul meu l-am patat,
si Domnul nu asteapta.

Un suflet am nevinovat,
cand urc il simt cum plange,
e slujitor de Domnul dat,
si mirul lui ma unge.

As vrea sa m-a-ntorc la altar,
si-n fata la icoana,
sa ma inchin la dansul iar,
cand stiu ca el ma cheama.

Dar nu mai pot ca sa cobor,
sa ma intorc din drum,
as vrea acum sa pot sa zbor,
sa-ndrept ce-i rau acum.

Dar uite poarta sa deschis,
si clopotul meu suna,
in spate drumul s-a inchis,
si-n cer oastea se-aduna.

Si stiu ca totul s-a sfarsit,
si-ncepe judecata,
in drumul meu n-am reusit,
si-acum primesc rasplata.